luniseara


Din nou inscrutabilul Nichita
iulie 10, 2011, 14:59
Filed under: Uncategorized

Din nou, inscrutabilul si totusi atat de transparentul Nichita

Suntem produsul pamantesc al unui lant de intamplari, fiecare individ fiind conditionat, in datele imuabile ale individualitatii, de succesiunea implacabila a unor evenimente, la a caror complexa intretaiere ceva pe care l-am putea numi “destin” pare sa “decida”: acesta e barbat, aceasta – femeie. Acesta – aici, aceea – acolo. De la Big Bang pana la geneza din propriii parinti, fiecare individ poarta aceste lanturi de intamplari, strans impletite. Sau, ar spune orientalii, e legat de ele.


Daca am dispune de un mijloc de a scruta trecutul, de nivelul unui deus ex machina omniscient, am putea decide cu destula usurinta: iata, acesta este sirul de intamplari care a contat ca sa apar ca individ; restul sunt evenimentele care ar fi putut conta, dar nu au contat efectiv. Cutare si cutare intamplari au fost determinante in cel mai inalt grad; restul – martori tacuti ai nasterii mele, in aceeasi masura in care, poate, au fost factori cu putere mai mare de determinare ai nasterii altora. Faptul ca mama mea a privit o frunza in ziua conceptiei mele a contat. Faptul ca alaturi a explodat o bomba, desi pare sa fi contat cu ceva, in realitate nu a influentat nimic.


Asa gandind, ne putem imagina aparitia fiecarui individ ca produsul unei tesaturi complicate dar in fond rationabile de numeroase intamplari.
Dar ne-intamplatul? Dar constienta? Dar constiinta? Spunand unui om o profetie, profetul construieste destinul in aceeasi masura in care il anticipeaza. Deindata ce a fost pronuntata si auzita, ea modifica realitatea incepand cu urechile primului om care o aude. Invers, ramanand in ignoranta, nu suntem scutiti in nici un fel de a participa la evenimente. Am privit piatra, zice poetul, si, iata, ea a fost. Simplul act de a privi constient e martor unei alte inlantuiri de fapte decat privitul fara participare, dar si privitul fara participare e actor al lantului. Nu exista loc neutru. Ceea ce ignoram e la fel de important ca ceea ce cunoastem. Ratiunea e un mic, aproape neinsemnat varf al icebergului. Adancimea celor inscrutabile poarta deasupra, in lumea scrutabilelor, un mic bilant de intamplari carora le putem gasi in parte sensuri. In cea mai mare parte, ceea ce nu putem rationa si interpreta aluneca inapoi in marea necunoscutului.


Iata deci pe poet parcurgand o zona mai fluida a interpretarii existentei, spune el – de la notiunile aspre la poeticul mai autentic, de la versificarea depinzand numai de ce stim si ce rationam la versuri despre prezenta lui umana in intregul propriului destin:


Trecere de la notiuni la poezie, impotrivire la aspectul pietros al versurilor de pana acum


Cade peste mine umbra
Marii pururi fara umbra

Ca si cum un soare (al cunoasterii) ar locui in afundul marii (necunoasterii) si ar arunca de acolo raze, sau ca si cum existenta rationala s-ar desfasura pe fundul unei mari a neintelesului si a latentelor aflata undeva deasupra, in locul cerului, poetul se afla “umbrit” de intelegerea ca apasa deasupra noastra, a celor cunoscatori, o adevarata mare de intelesuri neexplorate dar si, asa zicand, de neintelesuri cu neputinta de explorat. De-a pururi fara umbra: oricat expandam orizontul cunoasterii, oricat exploram cu intuitia pana si adancimile neexploratului si ne-rationabilului, aceste eforturi nu fac decat sa deschida orizonturi mai largi. Exista, am putea intelege din exprimarea poetului, doua feluri de necunoscut: cel pe care-l putem cel putin anticipa, asupra caruia avem aprehensiuni, franturi de intuitie, si cel aflat total inafara mijloacelor de impropriere ale constiintei, mult mai mare, masiv, lipsit de umbra, ca orice scapa cu totul perceptiei, intelegerii, anticiparii, inferentei.

Foarte lunga, friguroasa
Cand peste vertebre-mi umbla

Marea, desi o putem concepe drept “profunda”, in realitate nu reprezinta decat un procent infim din grosimea scoartei. Procentul anticipabil din orizontul necunoasterii, el insusi o mica parte din teritoriul necunoscutului inscrutabil, “umbla” peste “vertebre” (partea nerationala a sistemului nervos). Necunoscutul insusi, in partea lui accesibila intuitiei, starneste si fiorul si motivatia noilor gesturi de cunoastere.

Las un ochi racit in luna
Si o mana tin afara
Din mormantul de cuvinte
Care vesnic ma-mpresoara

Luna, arhetip al cunoasterii reflexive, “in oglinda”, primeste ochiul (vazul…) poetului; constiinta acestuia nu mai raspunde la stimulii generati de aceasta cunoastere, rationala, discursiva. Cuvintele care descriu, ca niste maini care apuca, devin mormant al starii vechi a cunoscatorului. O mana insa, instrument al apucarii, scapa din vesnicul prizonierat la care ne supune lumea vorbita, cognoscibila rational, accesibila instrumentelor interpretarii asa cum o mana poate accede la posesia unui obiect. La Nichita Stanescu, “mana” asociat “cuvantului” semnifica de fapt: cuvant prehensil, tinand de ordinea discursiva a vorbirii. Iata insa o mana care apuca necunoscutul, ca un prim pas al “invierii”, al abandonarii cunoasterii moarte.

O, am fost un om frumos
Si subtire, foarte palid
Trunchi avui de chiparos
Si miros de crin noptatic

Infioratoare nostalgie a naivitatii, tineretei, increderii optimiste in propriile mijloace proprie tinerilor. Omul acesta frumos este insa “subtire”, mireasma fapturii sale, desi placuta, curata, este de fapt trecatoare ca a florilor si arborilor.

Iata-ma, imping femurul
In tunel de carne seaca
De picior in alergare
Precum sabia in teaca

Prin contrast, noul cunoscator, dedicat asprimii si irevocabilului asumarii unor noi mijloace de a-si stapani umanitatea, anima cu puterea unei constiinte care a depasit orizontul “rational/irational” propriul trupesc. Corpul si individualitatea nu au incetat sa functioneze prin asumarea noii perspective de cunoastere, dimpotriva, constiinta, ca prinzand trupescul “din urma” reinvesteste tot ceea ce era omenescul poetului cu noua corporalitate, traita din perspective mai vaste decat ce poate simplul acces la realitate sa ofere.

Si-mi inchid sub tampla gandul
Si-mi inchid in ochi privirea
Si in nara tot mirosul
Care-adulmecase firea

“Petrecerea inlauntru” a misticilor rasariteni vorbeste despre retragerea simturilor de la ancorele lor trupesti si lumesti. Nu in aceea ca individul devine un schizoid izolat de lume intr-o temnita a propriei disolutii, ci prin faptul ca omul innobilat de cunoasterea de sine nu mai este inhamat ca sclav la actele care construiesc destinul. Faptele sunt savarsite in continuare, dar fara participarea la intelesurile patimase care fac din fapta mea de azi lantul determinarii pentru mine si pentru semenii mei de maine, fara ca eu, cel ce faptuiesc, sa pot sa inteleg ce lucrez prin propriile gesturi, si cu atat mai putin sa pot cunoaste si anticipa valoarea in timp, la scara de destin, a faptuirii mele. Iata deci fericita retragere, prin cunoasterea exhaustiva, de la participarea patimasa la faptele lumii. Cunosc abisul necunoasterii nu de dragul unei filosofii sterile, sau pentru vanitatea de a largi inca o frontiera, ci pentru a ma sustrage sensului inrobitor pentru individ al faptelor proprii si al faptelor in care ii este ancorata viata.

Si las ceafa peste perna
Ca peste un ochi de taur
Care m-a rapus cu cornul
In arena cea de aur

Adormire pentru intelesurile lumesti, trezire simultana pentru intelesurile lumii constiintei si spiritului. Participarea la lume prin gandire, simturi si fapte nu poate fi respinsa prin pasivitate. Ea e ca o lupta in arena cu un adversar incapatanat, irational, puternic. Toti murim strapunsi de intelesurile finale ale luptei cu viata, dar cei cu constiinta luminata isi impropriaza ochiul acestui initial adversar, dobandesc vederea destinului asupra destinului.

Si din treaz devin ne-treaz
Si adorm in somn, intruna
Ca fantana sub galeata
Sfaramand in sine luna.

Metafora de o frumusete rara, comparand galeata, care zdrobeste in adancimea fantanii imaginea lunii (din nou, arhetip al depasirii granitelor cunoasterii reflexive), cu dobandirea fructului final al luminarii constiintei, aflat in adancurile sinelui: trezvia, capacitatea de a trai inlauntrul fenomenelor, mereu inlauntrul fenomenelor, preamarita de poet ca atare si in finalul ciclului “11 Elegii”. Starea de trezire fata de lume (inrobirea la intelesurile ei) este “adormita” (nu ucisa, in sensul in care cunoscatorul nu inceteaza sa existe, nici nu neaga vreun inteles al propriei existente), iar fiinta adoarme in interiorul somnului (de pana atunci) al ratiunii, ca un vis care devine realitate fiind izvorat din interiorul visului, dar eliberand fiinta de domnia iluziei. Visam la inceput ca suntem rationali si cunoscatori. Abia adormind pentru aceasta iluzie si contempland adancimea necunoscutului, devenim cu adevarat cunoscatori, fiinte aflate deasupra determinarilor destinului.



“Joc secund” Poarta

Poezia “Poartă“,  taina liturghiei creştine expusă în cheie lapidară


Poartã

Suflete’n pãtratul zilei se conjugã.
Pa
şii lor sunt muzici, imnurile – rugã.
Patru scoici, cu fumuri de iarbã de mare,
Vindecã de noapte steaua’n tremurare.


Pe slujite vinuri frimiturã-i astru.
Muntii’n Spirit, lucruri într’un Pod albastru.
Raiuri divulgate! Îngerii trimeşi
Fulgerã Sodomei fructul de mãceş.

 


Barbu, ca de obicei, comprimă limba, încat avem în versuri o stare a cuvintelor similară cu cărbunele devenit diamant.

„Suflete-n pătratul zilei se conjugă”: Comunitatea umană adusă într-un spatiu al „conjugării” (a conjuga = a ara la acelaşi jug… dar şi „a exercita functiile unui verb fată de substantiv”) exercită munca şi luminarea întru cele divine. Prima versiune sugerează strădania, asceza. A doua – perceperea smereniei Cuvantului (Verbum), care s-a lăsat „conjugat”, făcut împreună-lucrător cu noi. Pătratul zilei: creştinismul lucrează cele mai înfricoşătoare taine într-o atmosferă deschisă, aparent exoterică, unde geometria are „suprafete” de întalnire perfect calculabile (pătratul este simbolic opus cercului, a cărui cvadratură e imposibilă). Ritul în „pătratul zilei” înseamnă: lucrand la vederea celor rationale.

Dar… nu deplin rational fără să fie şi deplin mistic. „Paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă”. Pană şi felul cum se intersectează paşii într-un lăcaş de cult este o muzică neauzită. Aleatorul intesectării paşilor (cine ar putea urmări traiectoria lor…) sugerează că, deşi văzut, ritul de fapt „conjugă” mişcări umane de nepătruns, a căror încercare de întelegere ar aiuri mintea. Imnul devenit rugă: semn deplin transparent că liturghia consacră posibilitatea dialogării cu divinul.

Patru scoici: Scoica, cochilia, loc unde sălăşluieşte o vietate aproape fără mişcări, în mediu acvatic, este un simbol al craniului/creierului dar indirect al mintii. Inchis intr-o carapace, ca o moluscă, limitat aparent la o cunoaştere numai în material, creierul este totuşi lăcaş al puterii cugetului. Examinand taina din patru unghiuri (patru evanghelii…) şi cu puterea ratiunii înfocată de credintă, spatiul liturgic interior (al mintii) înaltă un „fum”. Contrastul între scoică, animal acvatic, sau creier, organ care contine mult fluid şi „fum de iarbă de mare” (sugerand arderea vegetalului, a inertului din firea vie) este sugestiv pentru efortul cerut de credintă,  ravna mintii.

Vindecă de noapte steaua-n tremurare: Steaua, lumina călăuzitoare noaptea, dar tremurand, indică ratiunea pusă în fata vastelor adancimi de necunoaştere (întuneric) şi îndoială (oscilatie). Dar puterea ratională descompune şi recompune datele lumii în cifru evanghelic (patru scoici, patru perspective) iar cele materiale ale vietii din lume se risipesc ca fumul unor ierburi. Nu e nevoie să epuizăm toate “ierburile” (necugetătoare…) din oceanul lumesc, e suficient să vedem gestul cugetării întru evanghelie functionand, şi ni se vor risipi îndoielile.

 

Pe slujite vinuri frimitură-i astru: Metaforă produsă prin comprimarea aproape de siluire a cuvintelor. Frimitură-i astru poate însemna: la scară liturgică (pe slujite vinuri) stelele cele mai mari ale cosmosului sunt mici ciozvarte. Dar şi: o firimitură de paine devine stea, iar omul care o împropriază – slujitor al rezidirii universului, preot universal („şi vor straluci ca stelele pe cer”). Si în acelaşi timp: Hristos, astrul care centrează cosmosul uman, se smereşte încăpand cu trupul într-o firimitură de paine pentru a îndumnezei omul.

Muntii-n spirit: Stim din talcuirile la scriptură că „muntii spiritului” sunt sfintii mari (să aduca muntii pace poporului tau şi dealurile dreptate, spune un psalm).

Lucruri într-un pod albastru: sfintii lucrează cerul nou, punte pentru omenire de la pămant la rai.

Raiuri divulgate! Ingerii trimeşi/Fulgeră Sodomei fructul de măceş: Raiul este şi nu mai este o taină. Este o taină pentru cele ce contine, însă este „divulgat” ca localizare. Nu mai suntem păziti de „heruvim cu sabie de foc” ca să nu intram ci dimpotrivă, ispititi ca de un spion care ne şopteşte în ascuns adresa paradisului dorit. Din acel moment, cele frumoase ale lumii care trece sunt „fulgerate” de îngeri, devin un fruct nefolositor (al naturii sălbatice) şi sunt lepădate ca putin hrănitoare, deşi aparent frumoase. Vin îngerii pe pămant sa revele frumusetea cerească. Omul păşeşte încă din viată pe puntea spre paradis… Liturghia îşi revelă întelesuri de început (poartă) unui drum care poate porni de oriunde este ea prezentă.



Soarele Negru

„Şi era ca la al şaselea ceas, şi întuneric se făcu peste tot pământul, până la al nouălea ceas, şi se întunecă soarele şi se spintecă catapeteasma bisericii prin mijloc” (Luca 23:44).

Cand timpul se coboara in mormant, Fiul, venit din ne-timp se urca la cer, iar cosmosul acesta este o balanta, una in care aplecarea unui talger este concomitenta cu inaltarea celuilalt. Atunci cand Fiul a fost scoborat de pe lemn, probabil ca si timpul fost-a inaltat pana la dreapta cea darnica a Tatalui, atingand momentul sau de maxima intensitate: o clipa prelunga, prelunga – cat o lacrima varsata din culmea Cerului pana in abis. Dar, Fiul insusi fost-a Soare Negru, atat de vesel asemeni vinului si atat de sobru asemenea azimei; caci purtarile Sale s-au dilatat de la voiosia celui care vrea sa ospateze la Zaheu, cap de vamesi, pana la asprimea celui ce a aratat ca nu este vreo contradictie intre a plesni din bici in locul de inchinaciune si a-l purifica.

SOARELE NEGRU



Simplicissima hermeneutică a scrierilor lui Nichita Stănescu
februarie 23, 2011, 08:12
Filed under: Poezie | Etichete: , , , , ,

Spre o teorie (theoria = vedere, şi exact în sensul acesta) a unificării interacţiunilor fundamentale din limbajul poetic…

Stim toţi ce înseamnă metafora, comparaţia, simbolul. Să ne intrebăm însă ce interacţiuni verbale presupune poezia, ce fel funcţionează cele care permit exprimarea poetică, cum decurge în poezie aplicarea unui alt registru de interacţiuni.
Spunand “marea ochilor”, aproape automat antrenăm noţiunile “verde”, “albastru”, culori sugerând o privire sumbră sau senină, depinde de ce urmează în text.  Greu de imaginat ca “marea” să se refere la ochi căprui, nu ? Iată ceva comparabil cu o interacţiune “tare” din fizică, protonul “chemând” un electron!
Lirica modernă a mers mai departe. Există metafore care trimit la sensuri adânci, dincolo de forţele care organizează lumea cuvintelor “obişnuite”. Spunând “eu am trecut prin el/el a trecut prin mine/eu am ramas un pom singur/el un om singur”, avem o metaforă complexă, aluzie la straturi din biologia umană care ne alatură vegetalului, dar şi la sensuri ale limbii, care nu totdeauna e ca un om şi umană, ci, uneori – ca un pom, şi vegetală.
Iată asemanări cu realităţi diafane din fizică, bunaoară mezonii, particule care alatură entităţi de nealăturat în alt model de forţe (protoni cu neutroni…); în acelaşi fel, metaforele juxtapun umanul vegetalului şi totusi nu sunt iraţionale, dacă raţiunea alăturarii e bine aplicată.
Să admitem că un poet vrea să dilueze forţele, de la tari la slabe, pană la foarte slabe. Cum arată asta la Nichita Stănescu ? Abisal ! Iată mostra mea favorită:

Plonjeu

Zvârlire de obiecte prin aer către Nord,
de braţe inutile, de avioane rupte
în crivăţul pe care îl încord
ca pe un arc menit să lupte.
Inspre zăpadă totul ! La gheaţă, şi la urşi.
Le facem iceberguri, ori fum ieşind din iurte,
torenţi în atârnare şi necurşi
sau piramide boante, scurte
sub care-n loc de Ka Nefer Nefer
mumificăm un peşte flămanzit
lăsat să fie nins, în zodia de fier
în care ne-am născut şi ne-am iubit.
O, totul se azvârle spre Nord, să facă loc
în jurul nostru, liber, la sori iconoclaşti.
Iar eu voi sta in mijloc, la plete dându-mi foc
să fie luminată casa în care ai să naşti.

Sensul poeziei este simplu, deşi, în înţelesurile comune, impactul este aiuritor. Există un magnetism al limbii (centrat de un “nord”), reprezentând un sens logic (orice vorbim şi înţelegem, indiferent cat forţează înţelesurile, este totuşi o singură limbă), ca o zvârlire de obiecte (nu numai simpla atracţie, ci un fenomen de emitere într-un curent ordonat de o lege), aşa cum obiectele magnetizate se “duc” “natural” spre nord.

Braţe inutile, avioane rupte: inutil să incerci să apuci, să utilizezi “artefacte zburătoare”, ele vor fi prinse de “curent” prin însăşi apartenenţa la acesta. Braţele inutile sunt alăturările “prehensile” dintre cuvinte, modul cum limba “prinde” noţiuni prin rapoarte de forţă “tari”. Avioanele rupte: ne rupem de lumea inferenţelor, prin care logica obişnuită face să planeze raţiunea “a vol d’oiseau” între noţiuni distante.

Crivăţul pe care îl încord: o zonă de “frig”, asemănătoare fenomenului de supraconductibilitate la temperaturi joase, datorită căreia poetul explorează noua dimensiune fără să ajungă alienat de umanitate, luptând cu anume înţelesuri – supunere la îngheţ a voinţei spre propriile porniri, aruncă sensurile descătuşate de ego într-un alt plan.

Inspre zăpadă totul, la gheaţă şi la urşi – ne vom duce într-un loc populat de alt fel de “vieţuitoare” ale limbii decât cuvintele obişnuite. Nebunii schizoizi au o rarefiere similară a atracţiei între cuvinte, dar discursul poetic nu e nebunesc, nu e aleator, ci uman, chiar dacă “răcit” de căldura alăturărilor obişnuite, făcută să servească egoul şi instrumentele de ataşare în lume.
Le facem iceberguri sau fum ieşind din iurte : cuvintele devin alt fel de vehicul decat în ordinea veche.Torenţi în atârnare şi necurşi : sensul lor “îngheaţă” pentru lumea “cealaltă“.
Piramide boante, scurte etc. : Formidabilă metaforă, piramidele “boante, scurte” sunt mesajul că, oricat rafinăm cuvintele, nu vom atinge nemurirea, peştele flămânzit (trimitere la Dumnezeu-Cuvantul, flămând să fie trait de noi şi luand firesc locul lui Ka-Nefer-Nefer, în egipteană: îndoita frumuseţe a adevărului). Smerenia celor pătrunşi de Logos vede că nemurirea trupului e imposibilă, artefactele Egiptului, tocite de vreme undeva în subsolul limbii fiind mărturia neputinţei… de unde ne întâmpină El…

Oamenii caută frumosul, nu iluminarea, se lasă seduşi de mutilarea verbului divin, de sacrificarea lui hedonismului. “Lăsat sa fie nins în zodia de fier” : evocare a vârstei, decăzute, când oamenii trăiesc ferecaţi în sensuri imediate, constrangătoare.
Totul se azvârle spre nord: Poetul speră ca poezia să fie un aide-memoire, o răsărire de sori iconoclaşti (dizolvând egocentrismul), chiar cu preţul ca el să-şi aprindă pletele (gest analog tunderii monahale) pentru ca limba să nască şi viaţa verbului, nu numai mumificarea lui.

Cunoaşterea dinăuntrul fenomenelor, perspectiva meditativa, nu poate fi abordată în canoane obişnuite. Una din “acuzele” agnosticilor este că religia populează conştiinţa cu lucruri de necrezut, cu exprimări “dubioase”. Fals. Nici o religie nu propune lucruri cu adevărat de necrezut, tocmai că izvorăsc dintr-o perspectivă umană. Există un canon simbolic al limbajului religios care aduce un ordin de mărime peste dificultatea celui poetic: pentru a se despărţi de sensurile lumii, omul nu poate adopta tiparele lumeşti şi nici măcar metafora nu ajunge. Pe de altă parte, despărţirea radicală de aceste constrângeri nu este posibilă decât pentru sfinţi. Oamenii obisnuiţi au nevoie de ghizi ai  “trecerii” – limbajul în pilde al religiei sau viziunea poetică, de aceea s-a spus că poezia este “pasăre cu o singură aripă” din punct de vedere spiritual. Dacă avem nevoie de tăcere, ea nu poate fi de la sine înţeleasă ori impusă. Este nevoie de o diluare (în poezie prin metaforic, în religie – prin abnegaţie şi sacrificiu) a sensurilor comune de care ne legăm ego-ul şi abia după aceea vom putea depăşi lanţul cuvintelor care ne leagă de noi înşine, cei “obişnuiţi”.



Masa lu’ Mel
februarie 8, 2011, 14:23
Filed under: Cinematografie, Determinism, Film, neo-monofizit | Etichete: , , , ,

Ca in orice film bine facut, in „Passion of Christ” exista o redundanta de mici detalii care cresc veracitatea, socheaza, exalta, fac tot ceea ce poate face ornamentul bine pus la locul lui si bine proportionat.

Exista insa unul care, desi marcat special, poate trece neobservat.

In plina scena a debutului patimilor (batjocorire, judecata lui Pilat, biciuirea) apare un memento cu Iisus facandu-si meseria de tamplar (desi acest lucru nu e mentionat in Biblie, majoritatea confesiunilor sunt de acord ca e mai mult decat probabil s-o fi practicat datorita adoptarii de catre Iosif). El face o masa neobisnuita pentru modelele folosite in Palestina in acea vreme, cand se manca dupa obiceiul oriental, culcat pe o parte pe un pat sau o bancheta, iar mesele, desigur, erau adaptate situatiei, adica joase. Masa facuta de Iisus are picioare inalte. Are loc o scena gingasa de mica tandrete fata de Maica Domnului, si ea spune: soiul asta de masa n-o sa aiba succes.

Intoarcere brutala la scena patimirii. Centurionul care supervizeaza flagelarea e asezat la o masa de tipul celor folosite de magistratii romani pentru a-si desfasura activitatea, adica inalta. Filmul aproape nu ne lasa sa intrevedem detalii. Ar fi putut fi aceeasi masa. Am putea intelege ca Iisus insusi o fabricase.

Nu e loc de comentarii, desi e loc de toate comentariile. Voi face unul negativ: nu cred ca e valabil ce spun curente de tip neo-monofizit, ca patimirea a fost „cu calcul divin” in sensul ca toate lucrurile s-au produs riguros ca intr-o piesa de teatru iar oamenii au fost simpli actori. Cred ca departe de a sta lucrurile asa, mesajul e cu totul altul: ca sa mantuie pe cei care si-au fabricat propria patimire, e nevoie ca salvatorul sa contribuie si cu latura lui umana (caci cea divina lucreaza oricum in toata creatia) la punerea in scena a propriei patimi. Intr-un mod delicat, sugestia filmului este ca Iisus n-a conceput instrumentele propriu-zise, ci ceva mult mai fioros. In fond, o masa inalta, artefact al autoritatii, e un element de confort, care se adauga unuia de prestigiu. Iisus, conform opiniei filmului, a fost atent pana si cu propriii calai…



Castelul Panzei de Paianjen – Kumonosu Jo –
ianuarie 27, 2011, 13:36
Filed under: Cinematografie, Kurosawa | Etichete: , , , , , , ,

Cinefililor din intreaga lume, numele de Akira Kurosawa le este cu siguranta familiar si productia din 1957 “Throne of Blood” – in originar “Kumonosu Jo” (castelul panzei de paianjen) – adaptata de regizorul japonez dupa “Macbeth” de William Shakespeare, a confirmat inca o data pozitia de frunte pe care studiourile Toho aveau sa o ocupe pe harta mondiala a cinematografiei incepand cu premiera filmului “Shichinin No Samurai” (“Cei sapte samurai”) in Statele Unite ale Americii.
Pentru a intelege mai bine diferentele fata de o versiune mai “europeana”, cum ar fi ecranizarea lui Roman Polanski “The Tragedy of Macbeth” (1971), trebuie mentionat in primul rand faptul ca fata de varianta lui Polanski, filmul japonez nu se bazeaza pe textul tragediei ci pe adaptarea actiunii folosind in mod sincretic surse istorice, estetice si culturale diferite.

Cu toate astea, Akira Kurosawa a realizat mai mult decat simpla transpunere cinematografica a celebrei piese de teatru shakespeariene si pozitionarea istorica a acesteia in decorul Japoniei feudale din secolul al XV-lea.
Ceea ce ne ramane este tot o poveste despre ambitii mistuitoare, sete de putere si regretabila alterare sufleteasca la care aceastea inevitabil duc.

Subtilitatea lui Kurosawa ne transpare prin metaforele vizuale si acustice pe care le preia din piesa (pasarile si tipetele lor, calul salbatic scapat de sub control, contrastul dintre lumina si intuneric), iar pentru a crea o atmosfera claustrofobica, foloseste numai cateva componente: ceata, fumul, vantul, ploaia, sclipirea armurilor, luciul lemnului lustruit, cerul innorat si pielea alba, translucida, inumana.
Din traditia japoneza, vor recunoaste influenta teatrului Noh asupra filmului atat in muzica folosita cat si din inlocuirea replicilor shakespeariene complexe cu gesturi tacute, marunte sau chiar absenta oricarei miscari in timpul rostirii. 

Lady Asaji (Lady Macbeth), interpretata de celebra Isuzu Yamada, sta mai mult nemiscata si vorbeste fara a clipi, inghetandu-ne cu privirea ei sticloasa. Viziunea lui Kurosawa reuseste sa inspire groaza folosind un minim de efecte speciale, insa pentru a nu-l interpreta gresit, iata cateva clarificari:

- absenta mobilei din incaperile castelului nu indica situatia financiara precara a capitanului Washizu (Toshiro Mifune in rolul lui Macbeth), ci este inca un element caracteristic teatrului Noh; ar fi o greseala sa credem ca regizorul japonez ar fi vrut sa sugereze ca lui Washizu ii lipsea bunastarea materiala, motiv pentru care ambitia sa ar fi castigat teren in fata loialitatii fata de Tsuzuki (echivalentul in film al lui Duncan)

- Rasplatirea lui Washizu si Miki de catre Tsuzuki este facuta fara vreun anunt prealabil (fata de “Macbeth”); cei doi samurai trebuie sa isi stapaneasca orice limbaj involuntar al corpului in confruntarea cu aceasta surpriza, dar nu din cauza ca le-ar fi teama de implinirea profetiei vrajitoarei, ci pentru ca asta era conduita morala a samurailor. Washizu primeste simbolul chilopodului (centipedul fiind un pradator nocturn ce se ascunde sub pamant) iar Miki (Banquo) pe cel al iepurelui (asta in cultura japoneza nu inseamna lasitate cat inseamna fertilitate, de unde rezulta ca ar putea fi parintele unei lungi generatii de conducatori)
 

- Lady Asaji are dintii innegriti si privirea fixa; acesta nu este un indiciu al posedarii ei de catre spirite demonice, caci innegrirea dintilor se facea in mod obisnuit de catre femeile nobile maritate, iar inexpresivitatea aparenta a trasaturilor fetei este o trimitere clara catre mastile folosite in teatrul Noh, unde prin schimbarea unghiului capului fata de corp, aceeasi masca putea exprima stari sufletesti diferite (vedeti wikipedia).

 Detalii acestea nu fac decat sa acutizeze perceptia noastra asupra personajului ca avand o inima de gheata, impietrirea voita a sensibilitatii fiind prezenta si in varianta originara, prin replicile memorabile ale lui Lady Macbeth catre sotul ei ezitant: “I have given suck, and know/How tender ’tis to love the babe that milks me. I would, while it was smiling in my face, Have plucked my nipple from his boneless gums/and dashed the brains out, had I so sworn/as you have done to this.”
Alte elemente ce denota adaptarea piesei Macbeth culturii japoneze le gasim in existenta muzicii corului si a flautului shinobue, fantoma lui Miki (Banquo) asemanatoare personajului Noh Chūjō (ce se intoarce sa il bantuie pe Washizu) precum si in prezenta vrajitoarei de tip Yamanba (demon feminin canibal din munti, tot o masca Noh).

Din ecourile tragediei shakespeariene, viziunea lui Kurosawa deschide noi perspective asupra conditiei umane. Scopul articolului meu viitor este o analiza comparata Kurosawa/Shakespeare a modului in care trasaturile morale ale personajelor influenteaza alegerile pe care acestea le fac, atunci cand sunt puse in situatii neobisnuite pe care nu le pot controla.
Pana atunci, aduc in atentie cantecul vrajitoarei din “Kumonosu Jo”, ca “food for thought”:

Strange is the world
Why should men
Receive life in this world?
Men’s lives are as meaningless
As the lives of insects
The terrible folly
Of such suffering
A man lives but
As briefly as a flower
Destined all too soon
To decay into the stink of flesh
Humanity strives
All its days
To sear its own flesh
In the flames of base desire
Exposing itself
To Fate’s Five Calamities
Heaping karma upon karma
All that awaits Man
At the end
Of his travails
Is the stench of rotting flesh
That will yet blossom into flower
Its foul odor rendered
Into sweet perfume
Oh, fascinating
The life of Man
Oh, fascinating



O viziune asupra Destinului!

Voi incepe o serie de articole lagate de tema destinului. O tema ce ascunde profunde reflexii metafizice, teologice si filosofice. Tema ce a preocupat atat gandirea teologica cat si gandirea laic-filosofica sau lirica.

Probabil multi dintre voi il considerati pe Shakespeare un tip prafuit, slavit de englezoi ca mare dramaturg, dar nu ati formulat exact ce anume ii determina pe ei sa afirma acestea!

Da intr-adevar Shakespeare e un tip prafuit, e bagat la inaintare de englezoi pistruiati si aroganti, dar ceva trebuie sa fie la mijloc… Asa ca va invit sa risipim praful ce s-a asternut pe acesta si sa descoperim mostre de meditatie autentica, care ne pot deschide orizonturi   de cunoastere si participatie de negandit!

Jos aveti o mostra din Macbeth, piesa de teatru inspirata de regele Macbeth al Scotiei, Macduff si Duncan, cunoscuta si sub denumirea de “piesa de teatru scotiana”. Dar ce este interesant despre biografia acestei piese de teatru, este  acel blestem ce pare sa fie atribuit nu tocmai gratuit atat “Macbeth” cat si piesei de teatru “Furtuna”. Exemplu concret fiind evenimentele stranii ce au insotit punerea in scena a pieselor la Teatru Notara de exemplu! Dar despre asta vom face un subiect de discutie separat.

Acum despre destin! Ce aste destinul? Cum functioneaza? Unde ne sutuam noi in raport cu aceste? Exista destin? Acestea sunt intrebari ce au framantat mintile si sufletele celor dinaintea noastra! Shakespeare da raspuns la unele intrebari, neepuizand subiectul!

Va invit la un exercitiu placut zic eu, cu destule foloase aflate la capatul experientei shakespeariene!

FIRST WITCH

A sailor’s wife had chestnuts in her lap,

And munched, and munched, and munched. “Give me,”quoth I.

“Aroint thee, witch!” the rump-fed runnion cries.

Her husband’s to Aleppo gone, master o’ th’ Tiger;

But in a sieve I’ll thither sail,

And like a rat without a tail,

I’ll do, I’ll do, and I’ll do.

SECOND WITCH

I’ll give thee a wind.

FIRST WITCH

Thou ‘rt kind.

FIRST WITCH

How nice of you!

THIRD WITCH

And I another.

Unul din cele mai obscure pasaje din MacBeth. Nevasta unui marinar mesteca si tot mesteca la castane. „Da-mi si mie”, zice vrajitoarea, iar femeia o repede – „cara-te”. Rump-fed runnion nu e, cum sugereaza Ion Vinea, chiar „ghiftuita”, ci mai degraba „hranita din resturi”. Ronyon ar putea veni din deformarea unui termen francez pentru „rinichi” dar mai degraba, generic, sugereaza o persoana care traieste din ce altii arunca (de exemplu – organele de animale de calitate rea sau alterate de la macelarie). Urmand ca vrajitoarea va naviga pe o sita (!) spre Alep, unde marinarul calatoreste pe „Tigrul” (se pare, unul din vasele cunoscute in epoca lui Shakespeare pentru frecvente calatorii in Orientul Apropiat), dar nu oricum, ci ca un sobolan berc. Si o sa i-o faca. Si o sa i-o faca. Si o sa i-o faca. Iar colegele ii promit vant… sau vanturi.

MacBeth, se zice, a fost facut cu un descantec furat de Shakespeare de la vrajitoare autentice, iar acestea au blestemat piesa. Blestemul e ca, de cate ori se joaca piesa, sau chiar se pronunta parti din ea, cineva risca sa moara. Exista chiar fraze care invoca puterea dumnezeiasca pentru a indeparta pericolul. Amici actori imi spun ca ici si colo la montarea unui MacBeth moare cineva din echipa…

Nevasta marinarului: „calatorind pe apele involburate ale vietii” este o fraza leit-motiv in rugaciunile pocaintei. Corabie plutind, asteptata pe un mal: visul fiecaruia despre propriul destin.

Mestecand castane: mai mult decat resturile de macelarie, castanele, alunele, ciupercile si fructele de padure erau mancarea celor mai saraci locuitori ai Europei medievale. Legi aspre in Anglia prohibeau vanatul in paduri, frecvent sub pedepse cu mutilarea sau moartea. S-a spus ca regii isi protejau vanatul. In realitate, era un mod de a descuraja populatia rurala sa traiasca din altceva decat cultivarea pamantului. Totusi, bietii oameni puteau sa culeaga macar ce crestea prin paduri…

Iata mintea omului insetata de proiectele maririi: aidoma nevestei lasata pe un tarm sarac, ea nu stie daca va avea parte de intoarcerea „sotului” cu comori (calatoriile in Siria aduceau in special matase iar profiturile erau de domeniul fabulosului) sau va pieri pe drum. Castanele sunt visele omului care se simte mic, pierdut, mancarea slaba a sperantelor intinate de indoiala si putinatatea spiritului. Si mintea mesteca, mesteca, repetitie sugerand blocarea ei in mreaja ego-ului, care, in loc de dezvoltare, ne serveste hrana saracacioasa, greu de extras, a imaginilor grandorii.

Vrajitoarea se adreseaza mintii lui MacBeth cerand „da-mi si mie”… nu „castane” ci „ce vise de marire ascunzi in asteptarea norocului”? Pana si cel mai pacatos om nu-si impartaseste idealurile de la prima ispita. Atunci, transformata in sobolan berc (orice vis de marire ascunde ganduri murdare, care prolifereaza in strafundurile constiintei, asa cum corabiile ascund sobolani, iar cei berci erau „insemnati” ca purtatori de maladii fatale…), mintea vrajitoarei navigheaza mincinos, ca pe o sita, incercand sa anticipeze ce contin sperantele departate ale thane-ului. „Colegele” o ajuta si ea devine stapana pe mijloacele de transport (gandire anticipativa) si pe „limanuri” (porturi) – simboluri, icoane, locuri unde mintea se opreste in sine.

Din acel moment, MacBeth „isi pierde somnul” (mintea ispitita de a cugeta la felul cum cineva poate sa-si stapaneasca destinul nu mai are odihna) si doreste sa accelereze parcursul spre marire. Oare daca MacBeth statea pur si simplu „cuminte”, destinul nu urma sa-i indeplineasca visele? Aproape sigur. Daca insa vrea sa-si acceleze „navigatia”, omul are la dispozitie o singura unealta – nelegiuirea. Din acel moment, abia, in loc de stapan devine sclav. La final, ceea ce parea sa fie o conspiratie favorabila a fortelor destinului, devine exact opusul ei…




Follow

Get every new post delivered to your Inbox.