luniseara


Din nou inscrutabilul Nichita
Iulie 10, 2011, 14:59
Filed under: Uncategorized

Din nou, inscrutabilul si totusi atat de transparentul Nichita

Suntem produsul pamantesc al unui lant de intamplari, fiecare individ fiind conditionat, in datele imuabile ale individualitatii, de succesiunea implacabila a unor evenimente, la a caror complexa intretaiere ceva pe care l-am putea numi “destin” pare sa “decida”: acesta e barbat, aceasta – femeie. Acesta – aici, aceea – acolo. De la Big Bang pana la geneza din propriii parinti, fiecare individ poarta aceste lanturi de intamplari, strans impletite. Sau, ar spune orientalii, e legat de ele.


Daca am dispune de un mijloc de a scruta trecutul, de nivelul unui deus ex machina omniscient, am putea decide cu destula usurinta: iata, acesta este sirul de intamplari care a contat ca sa apar ca individ; restul sunt evenimentele care ar fi putut conta, dar nu au contat efectiv. Cutare si cutare intamplari au fost determinante in cel mai inalt grad; restul – martori tacuti ai nasterii mele, in aceeasi masura in care, poate, au fost factori cu putere mai mare de determinare ai nasterii altora. Faptul ca mama mea a privit o frunza in ziua conceptiei mele a contat. Faptul ca alaturi a explodat o bomba, desi pare sa fi contat cu ceva, in realitate nu a influentat nimic.


Asa gandind, ne putem imagina aparitia fiecarui individ ca produsul unei tesaturi complicate dar in fond rationabile de numeroase intamplari.
Dar ne-intamplatul? Dar constienta? Dar constiinta? Spunand unui om o profetie, profetul construieste destinul in aceeasi masura in care il anticipeaza. Deindata ce a fost pronuntata si auzita, ea modifica realitatea incepand cu urechile primului om care o aude. Invers, ramanand in ignoranta, nu suntem scutiti in nici un fel de a participa la evenimente. Am privit piatra, zice poetul, si, iata, ea a fost. Simplul act de a privi constient e martor unei alte inlantuiri de fapte decat privitul fara participare, dar si privitul fara participare e actor al lantului. Nu exista loc neutru. Ceea ce ignoram e la fel de important ca ceea ce cunoastem. Ratiunea e un mic, aproape neinsemnat varf al icebergului. Adancimea celor inscrutabile poarta deasupra, in lumea scrutabilelor, un mic bilant de intamplari carora le putem gasi in parte sensuri. In cea mai mare parte, ceea ce nu putem rationa si interpreta aluneca inapoi in marea necunoscutului.


Iata deci pe poet parcurgand o zona mai fluida a interpretarii existentei, spune el – de la notiunile aspre la poeticul mai autentic, de la versificarea depinzand numai de ce stim si ce rationam la versuri despre prezenta lui umana in intregul propriului destin:


Trecere de la notiuni la poezie, impotrivire la aspectul pietros al versurilor de pana acum


Cade peste mine umbra
Marii pururi fara umbra

Ca si cum un soare (al cunoasterii) ar locui in afundul marii (necunoasterii) si ar arunca de acolo raze, sau ca si cum existenta rationala s-ar desfasura pe fundul unei mari a neintelesului si a latentelor aflata undeva deasupra, in locul cerului, poetul se afla “umbrit” de intelegerea ca apasa deasupra noastra, a celor cunoscatori, o adevarata mare de intelesuri neexplorate dar si, asa zicand, de neintelesuri cu neputinta de explorat. De-a pururi fara umbra: oricat expandam orizontul cunoasterii, oricat exploram cu intuitia pana si adancimile neexploratului si ne-rationabilului, aceste eforturi nu fac decat sa deschida orizonturi mai largi. Exista, am putea intelege din exprimarea poetului, doua feluri de necunoscut: cel pe care-l putem cel putin anticipa, asupra caruia avem aprehensiuni, franturi de intuitie, si cel aflat total inafara mijloacelor de impropriere ale constiintei, mult mai mare, masiv, lipsit de umbra, ca orice scapa cu totul perceptiei, intelegerii, anticiparii, inferentei.

Foarte lunga, friguroasa
Cand peste vertebre-mi umbla

Marea, desi o putem concepe drept “profunda”, in realitate nu reprezinta decat un procent infim din grosimea scoartei. Procentul anticipabil din orizontul necunoasterii, el insusi o mica parte din teritoriul necunoscutului inscrutabil, “umbla” peste “vertebre” (partea nerationala a sistemului nervos). Necunoscutul insusi, in partea lui accesibila intuitiei, starneste si fiorul si motivatia noilor gesturi de cunoastere.

Las un ochi racit in luna
Si o mana tin afara
Din mormantul de cuvinte
Care vesnic ma-mpresoara

Luna, arhetip al cunoasterii reflexive, “in oglinda”, primeste ochiul (vazul…) poetului; constiinta acestuia nu mai raspunde la stimulii generati de aceasta cunoastere, rationala, discursiva. Cuvintele care descriu, ca niste maini care apuca, devin mormant al starii vechi a cunoscatorului. O mana insa, instrument al apucarii, scapa din vesnicul prizonierat la care ne supune lumea vorbita, cognoscibila rational, accesibila instrumentelor interpretarii asa cum o mana poate accede la posesia unui obiect. La Nichita Stanescu, “mana” asociat “cuvantului” semnifica de fapt: cuvant prehensil, tinand de ordinea discursiva a vorbirii. Iata insa o mana care apuca necunoscutul, ca un prim pas al “invierii”, al abandonarii cunoasterii moarte.

O, am fost un om frumos
Si subtire, foarte palid
Trunchi avui de chiparos
Si miros de crin noptatic

Infioratoare nostalgie a naivitatii, tineretei, increderii optimiste in propriile mijloace proprie tinerilor. Omul acesta frumos este insa “subtire”, mireasma fapturii sale, desi placuta, curata, este de fapt trecatoare ca a florilor si arborilor.

Iata-ma, imping femurul
In tunel de carne seaca
De picior in alergare
Precum sabia in teaca

Prin contrast, noul cunoscator, dedicat asprimii si irevocabilului asumarii unor noi mijloace de a-si stapani umanitatea, anima cu puterea unei constiinte care a depasit orizontul “rational/irational” propriul trupesc. Corpul si individualitatea nu au incetat sa functioneze prin asumarea noii perspective de cunoastere, dimpotriva, constiinta, ca prinzand trupescul “din urma” reinvesteste tot ceea ce era omenescul poetului cu noua corporalitate, traita din perspective mai vaste decat ce poate simplul acces la realitate sa ofere.

Si-mi inchid sub tampla gandul
Si-mi inchid in ochi privirea
Si in nara tot mirosul
Care-adulmecase firea

“Petrecerea inlauntru” a misticilor rasariteni vorbeste despre retragerea simturilor de la ancorele lor trupesti si lumesti. Nu in aceea ca individul devine un schizoid izolat de lume intr-o temnita a propriei disolutii, ci prin faptul ca omul innobilat de cunoasterea de sine nu mai este inhamat ca sclav la actele care construiesc destinul. Faptele sunt savarsite in continuare, dar fara participarea la intelesurile patimase care fac din fapta mea de azi lantul determinarii pentru mine si pentru semenii mei de maine, fara ca eu, cel ce faptuiesc, sa pot sa inteleg ce lucrez prin propriile gesturi, si cu atat mai putin sa pot cunoaste si anticipa valoarea in timp, la scara de destin, a faptuirii mele. Iata deci fericita retragere, prin cunoasterea exhaustiva, de la participarea patimasa la faptele lumii. Cunosc abisul necunoasterii nu de dragul unei filosofii sterile, sau pentru vanitatea de a largi inca o frontiera, ci pentru a ma sustrage sensului inrobitor pentru individ al faptelor proprii si al faptelor in care ii este ancorata viata.

Si las ceafa peste perna
Ca peste un ochi de taur
Care m-a rapus cu cornul
In arena cea de aur

Adormire pentru intelesurile lumesti, trezire simultana pentru intelesurile lumii constiintei si spiritului. Participarea la lume prin gandire, simturi si fapte nu poate fi respinsa prin pasivitate. Ea e ca o lupta in arena cu un adversar incapatanat, irational, puternic. Toti murim strapunsi de intelesurile finale ale luptei cu viata, dar cei cu constiinta luminata isi impropriaza ochiul acestui initial adversar, dobandesc vederea destinului asupra destinului.

Si din treaz devin ne-treaz
Si adorm in somn, intruna
Ca fantana sub galeata
Sfaramand in sine luna.

Metafora de o frumusete rara, comparand galeata, care zdrobeste in adancimea fantanii imaginea lunii (din nou, arhetip al depasirii granitelor cunoasterii reflexive), cu dobandirea fructului final al luminarii constiintei, aflat in adancurile sinelui: trezvia, capacitatea de a trai inlauntrul fenomenelor, mereu inlauntrul fenomenelor, preamarita de poet ca atare si in finalul ciclului “11 Elegii”. Starea de trezire fata de lume (inrobirea la intelesurile ei) este “adormita” (nu ucisa, in sensul in care cunoscatorul nu inceteaza sa existe, nici nu neaga vreun inteles al propriei existente), iar fiinta adoarme in interiorul somnului (de pana atunci) al ratiunii, ca un vis care devine realitate fiind izvorat din interiorul visului, dar eliberand fiinta de domnia iluziei. Visam la inceput ca suntem rationali si cunoscatori. Abia adormind pentru aceasta iluzie si contempland adancimea necunoscutului, devenim cu adevarat cunoscatori, fiinte aflate deasupra determinarilor destinului.


Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s



%d blogeri au apreciat asta: