luniseara


Simplicissima hermeneutică a scrierilor lui Nichita Stănescu
Februarie 23, 2011, 08:12
Filed under: Poezie | Etichete: , , , , ,

Spre o teorie (theoria = vedere, şi exact în sensul acesta) a unificării interacţiunilor fundamentale din limbajul poetic…

Stim toţi ce înseamnă metafora, comparaţia, simbolul. Să ne intrebăm însă ce interacţiuni verbale presupune poezia, ce fel funcţionează cele care permit exprimarea poetică, cum decurge în poezie aplicarea unui alt registru de interacţiuni.
Spunand “marea ochilor”, aproape automat antrenăm noţiunile “verde”, “albastru”, culori sugerând o privire sumbră sau senină, depinde de ce urmează în text.  Greu de imaginat ca “marea” să se refere la ochi căprui, nu ? Iată ceva comparabil cu o interacţiune “tare” din fizică, protonul “chemând” un electron!
Lirica modernă a mers mai departe. Există metafore care trimit la sensuri adânci, dincolo de forţele care organizează lumea cuvintelor “obişnuite”. Spunând “eu am trecut prin el/el a trecut prin mine/eu am ramas un pom singur/el un om singur”, avem o metaforă complexă, aluzie la straturi din biologia umană care ne alatură vegetalului, dar şi la sensuri ale limbii, care nu totdeauna e ca un om şi umană, ci, uneori – ca un pom, şi vegetală.
Iată asemanări cu realităţi diafane din fizică, bunaoară mezonii, particule care alatură entităţi de nealăturat în alt model de forţe (protoni cu neutroni…); în acelaşi fel, metaforele juxtapun umanul vegetalului şi totusi nu sunt iraţionale, dacă raţiunea alăturarii e bine aplicată.
Să admitem că un poet vrea să dilueze forţele, de la tari la slabe, pană la foarte slabe. Cum arată asta la Nichita Stănescu ? Abisal ! Iată mostra mea favorită:

Plonjeu

Zvârlire de obiecte prin aer către Nord,
de braţe inutile, de avioane rupte
în crivăţul pe care îl încord
ca pe un arc menit să lupte.
Inspre zăpadă totul ! La gheaţă, şi la urşi.
Le facem iceberguri, ori fum ieşind din iurte,
torenţi în atârnare şi necurşi
sau piramide boante, scurte
sub care-n loc de Ka Nefer Nefer
mumificăm un peşte flămanzit
lăsat să fie nins, în zodia de fier
în care ne-am născut şi ne-am iubit.
O, totul se azvârle spre Nord, să facă loc
în jurul nostru, liber, la sori iconoclaşti.
Iar eu voi sta in mijloc, la plete dându-mi foc
să fie luminată casa în care ai să naşti.

Sensul poeziei este simplu, deşi, în înţelesurile comune, impactul este aiuritor. Există un magnetism al limbii (centrat de un “nord”), reprezentând un sens logic (orice vorbim şi înţelegem, indiferent cat forţează înţelesurile, este totuşi o singură limbă), ca o zvârlire de obiecte (nu numai simpla atracţie, ci un fenomen de emitere într-un curent ordonat de o lege), aşa cum obiectele magnetizate se “duc” “natural” spre nord.

Braţe inutile, avioane rupte: inutil să incerci să apuci, să utilizezi “artefacte zburătoare”, ele vor fi prinse de “curent” prin însăşi apartenenţa la acesta. Braţele inutile sunt alăturările “prehensile” dintre cuvinte, modul cum limba “prinde” noţiuni prin rapoarte de forţă “tari”. Avioanele rupte: ne rupem de lumea inferenţelor, prin care logica obişnuită face să planeze raţiunea “a vol d’oiseau” între noţiuni distante.

Crivăţul pe care îl încord: o zonă de “frig”, asemănătoare fenomenului de supraconductibilitate la temperaturi joase, datorită căreia poetul explorează noua dimensiune fără să ajungă alienat de umanitate, luptând cu anume înţelesuri – supunere la îngheţ a voinţei spre propriile porniri, aruncă sensurile descătuşate de ego într-un alt plan.

Inspre zăpadă totul, la gheaţă şi la urşi – ne vom duce într-un loc populat de alt fel de “vieţuitoare” ale limbii decât cuvintele obişnuite. Nebunii schizoizi au o rarefiere similară a atracţiei între cuvinte, dar discursul poetic nu e nebunesc, nu e aleator, ci uman, chiar dacă “răcit” de căldura alăturărilor obişnuite, făcută să servească egoul şi instrumentele de ataşare în lume.
Le facem iceberguri sau fum ieşind din iurte : cuvintele devin alt fel de vehicul decat în ordinea veche.Torenţi în atârnare şi necurşi : sensul lor “îngheaţă” pentru lumea “cealaltă“.
Piramide boante, scurte etc. : Formidabilă metaforă, piramidele “boante, scurte” sunt mesajul că, oricat rafinăm cuvintele, nu vom atinge nemurirea, peştele flămânzit (trimitere la Dumnezeu-Cuvantul, flămând să fie trait de noi şi luand firesc locul lui Ka-Nefer-Nefer, în egipteană: îndoita frumuseţe a adevărului). Smerenia celor pătrunşi de Logos vede că nemurirea trupului e imposibilă, artefactele Egiptului, tocite de vreme undeva în subsolul limbii fiind mărturia neputinţei… de unde ne întâmpină El…

Oamenii caută frumosul, nu iluminarea, se lasă seduşi de mutilarea verbului divin, de sacrificarea lui hedonismului. “Lăsat sa fie nins în zodia de fier” : evocare a vârstei, decăzute, când oamenii trăiesc ferecaţi în sensuri imediate, constrangătoare.
Totul se azvârle spre nord: Poetul speră ca poezia să fie un aide-memoire, o răsărire de sori iconoclaşti (dizolvând egocentrismul), chiar cu preţul ca el să-şi aprindă pletele (gest analog tunderii monahale) pentru ca limba să nască şi viaţa verbului, nu numai mumificarea lui.

Cunoaşterea dinăuntrul fenomenelor, perspectiva meditativa, nu poate fi abordată în canoane obişnuite. Una din “acuzele” agnosticilor este că religia populează conştiinţa cu lucruri de necrezut, cu exprimări “dubioase”. Fals. Nici o religie nu propune lucruri cu adevărat de necrezut, tocmai că izvorăsc dintr-o perspectivă umană. Există un canon simbolic al limbajului religios care aduce un ordin de mărime peste dificultatea celui poetic: pentru a se despărţi de sensurile lumii, omul nu poate adopta tiparele lumeşti şi nici măcar metafora nu ajunge. Pe de altă parte, despărţirea radicală de aceste constrângeri nu este posibilă decât pentru sfinţi. Oamenii obisnuiţi au nevoie de ghizi ai  “trecerii” – limbajul în pilde al religiei sau viziunea poetică, de aceea s-a spus că poezia este “pasăre cu o singură aripă” din punct de vedere spiritual. Dacă avem nevoie de tăcere, ea nu poate fi de la sine înţeleasă ori impusă. Este nevoie de o diluare (în poezie prin metaforic, în religie – prin abnegaţie şi sacrificiu) a sensurilor comune de care ne legăm ego-ul şi abia după aceea vom putea depăşi lanţul cuvintelor care ne leagă de noi înşine, cei “obişnuiţi”.


Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s



%d blogeri au apreciat asta: