luniseara


O viziune asupra Destinului!

Voi incepe o serie de articole lagate de tema destinului. O tema ce ascunde profunde reflexii metafizice, teologice si filosofice. Tema ce a preocupat atat gandirea teologica cat si gandirea laic-filosofica sau lirica.

Probabil multi dintre voi il considerati pe Shakespeare un tip prafuit, slavit de englezoi ca mare dramaturg, dar nu ati formulat exact ce anume ii determina pe ei sa afirma acestea!

Da intr-adevar Shakespeare e un tip prafuit, e bagat la inaintare de englezoi pistruiati si aroganti, dar ceva trebuie sa fie la mijloc… Asa ca va invit sa risipim praful ce s-a asternut pe acesta si sa descoperim mostre de meditatie autentica, care ne pot deschide orizonturi   de cunoastere si participatie de negandit!

Jos aveti o mostra din Macbeth, piesa de teatru inspirata de regele Macbeth al Scotiei, Macduff si Duncan, cunoscuta si sub denumirea de „piesa de teatru scotiana”. Dar ce este interesant despre biografia acestei piese de teatru, este  acel blestem ce pare sa fie atribuit nu tocmai gratuit atat „Macbeth” cat si piesei de teatru „Furtuna”. Exemplu concret fiind evenimentele stranii ce au insotit punerea in scena a pieselor la Teatru Notara de exemplu! Dar despre asta vom face un subiect de discutie separat.

Acum despre destin! Ce aste destinul? Cum functioneaza? Unde ne sutuam noi in raport cu aceste? Exista destin? Acestea sunt intrebari ce au framantat mintile si sufletele celor dinaintea noastra! Shakespeare da raspuns la unele intrebari, neepuizand subiectul!

Va invit la un exercitiu placut zic eu, cu destule foloase aflate la capatul experientei shakespeariene!

FIRST WITCH

A sailor’s wife had chestnuts in her lap,

And munched, and munched, and munched. “Give me,”quoth I.

“Aroint thee, witch!” the rump-fed runnion cries.

Her husband’s to Aleppo gone, master o’ th’ Tiger;

But in a sieve I’ll thither sail,

And like a rat without a tail,

I’ll do, I’ll do, and I’ll do.

SECOND WITCH

I’ll give thee a wind.

FIRST WITCH

Thou ‘rt kind.

FIRST WITCH

How nice of you!

THIRD WITCH

And I another.

Unul din cele mai obscure pasaje din MacBeth. Nevasta unui marinar mesteca si tot mesteca la castane. „Da-mi si mie”, zice vrajitoarea, iar femeia o repede – „cara-te”. Rump-fed runnion nu e, cum sugereaza Ion Vinea, chiar „ghiftuita”, ci mai degraba „hranita din resturi”. Ronyon ar putea veni din deformarea unui termen francez pentru „rinichi” dar mai degraba, generic, sugereaza o persoana care traieste din ce altii arunca (de exemplu – organele de animale de calitate rea sau alterate de la macelarie). Urmand ca vrajitoarea va naviga pe o sita (!) spre Alep, unde marinarul calatoreste pe „Tigrul” (se pare, unul din vasele cunoscute in epoca lui Shakespeare pentru frecvente calatorii in Orientul Apropiat), dar nu oricum, ci ca un sobolan berc. Si o sa i-o faca. Si o sa i-o faca. Si o sa i-o faca. Iar colegele ii promit vant… sau vanturi.

MacBeth, se zice, a fost facut cu un descantec furat de Shakespeare de la vrajitoare autentice, iar acestea au blestemat piesa. Blestemul e ca, de cate ori se joaca piesa, sau chiar se pronunta parti din ea, cineva risca sa moara. Exista chiar fraze care invoca puterea dumnezeiasca pentru a indeparta pericolul. Amici actori imi spun ca ici si colo la montarea unui MacBeth moare cineva din echipa…

Nevasta marinarului: „calatorind pe apele involburate ale vietii” este o fraza leit-motiv in rugaciunile pocaintei. Corabie plutind, asteptata pe un mal: visul fiecaruia despre propriul destin.

Mestecand castane: mai mult decat resturile de macelarie, castanele, alunele, ciupercile si fructele de padure erau mancarea celor mai saraci locuitori ai Europei medievale. Legi aspre in Anglia prohibeau vanatul in paduri, frecvent sub pedepse cu mutilarea sau moartea. S-a spus ca regii isi protejau vanatul. In realitate, era un mod de a descuraja populatia rurala sa traiasca din altceva decat cultivarea pamantului. Totusi, bietii oameni puteau sa culeaga macar ce crestea prin paduri…

Iata mintea omului insetata de proiectele maririi: aidoma nevestei lasata pe un tarm sarac, ea nu stie daca va avea parte de intoarcerea „sotului” cu comori (calatoriile in Siria aduceau in special matase iar profiturile erau de domeniul fabulosului) sau va pieri pe drum. Castanele sunt visele omului care se simte mic, pierdut, mancarea slaba a sperantelor intinate de indoiala si putinatatea spiritului. Si mintea mesteca, mesteca, repetitie sugerand blocarea ei in mreaja ego-ului, care, in loc de dezvoltare, ne serveste hrana saracacioasa, greu de extras, a imaginilor grandorii.

Vrajitoarea se adreseaza mintii lui MacBeth cerand „da-mi si mie”… nu „castane” ci „ce vise de marire ascunzi in asteptarea norocului”? Pana si cel mai pacatos om nu-si impartaseste idealurile de la prima ispita. Atunci, transformata in sobolan berc (orice vis de marire ascunde ganduri murdare, care prolifereaza in strafundurile constiintei, asa cum corabiile ascund sobolani, iar cei berci erau „insemnati” ca purtatori de maladii fatale…), mintea vrajitoarei navigheaza mincinos, ca pe o sita, incercand sa anticipeze ce contin sperantele departate ale thane-ului. „Colegele” o ajuta si ea devine stapana pe mijloacele de transport (gandire anticipativa) si pe „limanuri” (porturi) – simboluri, icoane, locuri unde mintea se opreste in sine.

Din acel moment, MacBeth „isi pierde somnul” (mintea ispitita de a cugeta la felul cum cineva poate sa-si stapaneasca destinul nu mai are odihna) si doreste sa accelereze parcursul spre marire. Oare daca MacBeth statea pur si simplu „cuminte”, destinul nu urma sa-i indeplineasca visele? Aproape sigur. Daca insa vrea sa-si acceleze „navigatia”, omul are la dispozitie o singura unealta – nelegiuirea. Din acel moment, abia, in loc de stapan devine sclav. La final, ceea ce parea sa fie o conspiratie favorabila a fortelor destinului, devine exact opusul ei…


14 comentarii so far
Lasă un comentariu

Iata cum pripa i-a stricat socotelile lui MacBeth. Ori socotelile i-au stricat… destinul. Cate destine gasim pana acum? Unul la care suntem chemati de Sus, sau cum s-ar spune, menirea, nu?. Des tins destin.

Din pacate (literalmente!), mai vad unul, mic, bondoc si batand nervos din picior, spre care ne trag coagularile maligne din urma si din (s)umbra noastra, faptele noastre rele, care sunt des cele ale noastre facute in graba, sau, mai aproape, cele gandite in graba. De stins destin.

Comentariu de un ogar taliban

Hmm, ce frumos spui… De stis destin… ce vrei sa spui? De asemenea „sumbra noastra” sta pentru?

Comentariu de romeo

Comentariul m-a facut sa-mi dau seama ca,intr-adevar,actionand conform impulsurilor si lasand ratiunea pe planul doi,am comis lucruri pe care apoi le-am regretat….lucruri cu adevarat bune pot face atunci cand nu ma grabesc,iau lucrurile asa cum sunt,cu calm.Bravo pentru interpretare,e cu totul diferita de ce scrie la mine in carte,e mai profunda,mai filosofica

Comentariu de Flavia

Noi iti multumim ca ne citesti blogul si ne bucuram ca aprecierile vin din partea cuiva care are Shakespeare ca materie de examen. Chiar inseamna mult pentru noi!
Dar ca ai adus vorba de a nu grabi lucrurile ( atentie ca W.S. pleaca de la visele de marire ) sa nu se inteleaga ca nici o actiune nu poate fi luata in materie de destin. Deci sa nu ajungem in extrema cealalta, predestinarea! Omul e stapan pe alegerile lui si in orice clipa poate decide ca din acel moment se va scrie cealalta jumatate a vietii lui.

Comentariu de luniseara

Nu este despartirea de un foc o stingere – sau, mai in aproape, o ardere de tot?

Cred ca sumbra noastra urma sta pentru scumpa noastra umbra. Sau pentru scurta noastra tumba..

Comentariu de un ogar taliban

Daca suntem atenti, simpla existenta a viitorului descalifica pretentia de absolutitudine a ideii de predeterminare.

Existenta unui destin (sau mai punctat: a unei/unor destinatii) presupune – corect, as spune eu – ca un lucru este conectat la un rost al sau.

Dar daca un destin ar fi absolut, viitorul nu ar mai avea un rost al sau..

Comentariu de un ogar taliban

Daca inteleg bine, articolul este doar o parte din ceea ce W. S. exprima prin intreaga sa opera,Macbeth, si anume: oricat s/ar impotrivi omul, el trebuie sa/si accepte, sa se impace, cu propriul destin (dupa o citire rapida, inteleg ca aici sensul destinului este echivalent cu predestinatia). Interesant, dar contradictioriu cu ceea ce a lasat Dumnezeu ca dar omului inca de la crearea sa: libertatea. Cum se impaca destinului omului (predestinatia) cu libertatea?
Cred ca singurul raspuns il putem da raportandu/ne la intrebarile: „ce este omul si care este sensul lui pe acest pamant?” Cred ca W.S., prin intreaga sa opera (Macbeth), se refera mai mult la niste profetii, la predestinatie, si nu la sensul corect al destinului. W.S. sugereaza prin scrierea sa ca fiecarui om ii este predestinat, anticipat un anumit sfarsit, eveniment important si decisiv din viata lui, involuntar de vointa sa.Din punct vedere crestin, acest destin nu este acceptat de Biserica, intrucat omului i s/a dat inca din Rai darul libertatii de a alege intre bine si rau, suportand ulterior repercusiunile alegerii facute. Un exemplu f simplu: daca aleg sa mananc mult, peste masura, imi asum consecinta de a mi se face rau. Sau invers: daca fac un bine, acest bine va fi rasplatit la un anumit moment si intr/un anumit mod, intrucat la Dumnezeu nimic nu ramane nerasplatit. Cred ca singurul destin pe care il are omul este destinul pe care si/l semneaza singur . Adica omul care alege sa traiasca conform voii lui Dumnezeu isi semneaza destinul promis de Dumnezeu, Mantuirea, iar un om care alege sa traiasca dupa alte conduite si legi, isi va semna un alt fel de sfarsit.

Iar in ceea ce priveste acest articol care face uz si de elementele simbolismului religios, concomitent cu elemente, cuv din sfera oculta, new-age/ista, acestea intotdeauna au avut priza la public, „au vandut bine”, deoarece se profita de naivitatea receptorului, care, prin natura sa religioasa, intotdeauna va trai cu nostalgia, dorul dupa fericirea suprema pe care a pierdut/o in Rai. Un exemplu destul de elocvent sunt reclamele, industria publicitatii, care face uz de simbolistica religioasa pt a/si promova produsele ,inlocuind fericirea cu hedonismul, iubirea de placere: Vezi in trecut la ciocol Poiana „Rauri de ciocolata ca/n Paradis”, etc…

Comentariu de Simona Stefania

Bogdan a punctat frumos, pozitia sa fata de determinism. Viitorul anuleaza determinismul, rigid, osificat, incremenit in timp, prin simplul fapt ca atat cat existenta optiunilor este in fata noastra ( viitor ), omniscienta nu ingradeste cu nimic manifestarea libertatii vointei, ce se materializeaza prin acel liber arbitru. W.S. vorbeste despre anticipatie, care nu e tot una cu viitorul. In jocul naucitor al relatiei subiect-obiect, omul poate lucra doar secvential. Adica daca e subiectiv, pierde din obiectivitate si la fel daca o are pe asta pierde din cealalta.

Afirmatie personala care sper sa va pune pe ganduri: daca poporul evreu s-ar fi ghidat dupa Lege si nu dupa propriile capricii ar fi ajuns in Pamantul Fagaduintei in cateva saptamani, le-a luat 40 de ani! Au vazut unde dar a contat si cum aveau sa ajunga!
Unul din cei plecati din Egipt nu a ajuns in pamantul Fagaduintei. Unul… dar asta este exemplu antagonist lui Machbeth careia NU i-a fost dat sa vada ( ci a fostat destinul si a aflat ), poporului evreu in schimb i-a fost dat sa vada! Dar la fel pentru ambele cazuri e important cum ajungi!
A se face diferenta intre revelatie si anticipatie autonom umana!

Exemplul Exodului e dizolvant pentru teza determinismului pentru simplul fapt ca si atunci cand ti se arata unde trebuie sa ajungi, ti se demonstreaza ca impotanta drumului in sine e ceea ce primeaza destinatiei.

A vedea in viitor nu e de folos omului, caci ceea ce vede reprezinta doar o parte minuscula intr-o inlantuire de evenimente si relatii a lucrurilor ce infinit se intrepatrund in sensuri generand conexiuni cu alte legaturi infinit interconectate.

Si ca sa vedeti ca si asta e minimal pe langa ce inseamna intreaga poveste, sa intelegeti ca ce am spus mai sus e doar o sectiune, caci fenomenul e dinamic, in continua reconfigurare. Un tavalug pentru noi! Este echivalentul a calcula live configuratia si relatiile in care se afla moleculeleor de apa dintr-un rau involburat… pe o perioada nedeterminata de timp. Ei Macbeth vede nu o poza a unui rau involburat ( caci asta ar insemna o sectiune in timp a raului ce curge ) ci vede o picatura ce stropeste o piatra de pe mal la un moment dat, fara sa stie momentul, care piatra, unde anume. Si nimic mai mult! Si incearca sa refaca configuratia raului de la momentul „viziunii” pana la materializarea „profetiei”. Unu la mana nu stie cand se va intampla. De aici nelinistea, tulburarea! Doi la mana si-a luat in carca responsabilitatea de a pastra configuratia ce infinit se leaga se schimba… etc etc. Ideea nu e sa ajungi din punctul a in punctul b ci mai degraba este, cum anume ajungi din punctul a in punctul b… Daca iti este dat sa stii ca exista un punct b.

Buda a dat un exemplu bun vis-a-vis de aceste aspecte. A spus asa a … este la fel ca si cum o broasca testoasa aflata undeva pe fundul oc. indian cu o singura respiratie ar trebui sa ajunga la o copca aflata undeva pe suprafata oc. indian pentru a respira, iar ai arata directia se presupune ai fi suficient. Asta fac si vrajitoarele in Macbeth!

Acum punctul doi, determinismul este o teza protestanta care apare din incapacitatea de a concilia conceptul de omniscienta cu libertatea, vointa si liber arbitrul. Aceasta impietrire in destin, cum este ea prezenta pe filonul protestant este stupida prin insasi natura ei. Caci stupid la baza ( fr. ) inseamna impietrit, inert, nemiscat.

Gabriel Liiceanu inspirat, prezenta prostia ca pe o incremenire in proiect!

Shakespeare era catolic ( desi stiu ca ar fi cativa care mi-ar spune de unde stii tu ca nu prea e clara identitatea lui W.S. etc ) deci protestantismul era departe de el.

Comentariu de romeo

Dupa cum se intelesesera, cele trei vrajitoare ajung pe petecul de baragan unde urmau sa se intalneasca cu Macbeth. Prima le intreaba pe celelalte doua pe unde-au mai fost, iar cea de-a doua raspunde simplu ”la ucis de porci”(vrajitoarele din Anglia erau adeseori acuzate de ranirea sau uciderea animalelor domestice). Apoi cea de-a treia o intreaba pe prima ce-a mai facut si astfel ni se dezvaluie putin din cine sunt defapt vrajitoarele si cu ce se ocupa ele. Iata cum incepe istorisirea acesteia din urma:

“A sailor’s wife had chestnuts in her lap
And munched, and munched, and munched. ‘Give me’,
quoth I.
‘Aroint thee, witch’, the rump-fed runnion cries.”

“To munch” este un verb scotian ce inseamna a mesteca intre gingii atunci cand nu ai dinti, asadar descrie nu doar gestul ci si locatia, modalitatea savarsirii lui. Vrajitoarea nu suporta sa vada cum nevasta de marinar se indestula in fata ei si ii cere acesteia sa-i dea si ei castane, insa este respinsa, totodata desconspirandu-i-se adevarata identitate diavoleasca. Termenii “rump-fed runnion” reprezinta o aliteratie ce descrie atat maraitul frustrat al vrajitoarei cat si modul in care o vedea pe nevasta marinarului ca fiind (literal) o raioasa indestulata cu parti din regiunea sacrala (a animalelor), insa tinand cont si de insinuarile cu tenta sexuala din urmatoarele randuri, poate desemna si o persoana “ingrasata” in fese, asadar cu trasaturi voluptoase, lascive. Conform lui Gordon Williams, in “A Dictionary of Sexual Language and Imagery in Shakespearean and Stuart Literature”, cuvantul “rump” a capatat, pana in perioada Restaurarii, multiple conotatii vulgare, plinirea feselor simbolizand inclusiv actul sexual, dorinta concupiscenta si depravarea, “runnion” desemnand o persoana vrednica de dispret, nesuferita (similar cu “prick”).
Putem considera aliteratia si efectul estetic produs ca fiind superior sensului concret al expresiei, insa legatura dintre indestulare si senzualitate are un precedent in Vechiul Testament la Ieremia 5, 7-8:“Eu i-am săturat, iar ei au făcut desfrânare, umblând în grup prin casele desfrânatelor. Ei sunt cai îngrăşaţi şi fiecare din ei nechează după femeia aproapelui său.“
In mod firesc, prima vrajitoare vrea sa se razbune pe nevasta marinarului, insa, in mod curios, o face prin sotul acesteia. Acesta este perezentat ca fiind capitan al unui vas numit Tiger (nume comun pentru un vas la acea vreme) ce avea destinatia orasul Aleppo din nordul Siriei (cu port la Iskanderun).

“But in a sieve I’ll thither sail,
And like a rat without a tail,
I’ll do, I’ll do, and I’ll do.”

Navigarea pe site este o acuzatie adusa vrajitoarelor scotiene din timpul Regelui James (1590), alaturi de alte practici precum inversarea si denaturarea ritualurilor bisericesti, furtul si mancatul copiilor, necromantia si zborul magic. Se zice ca vrajitoarele se puteau transforma in sobolani sau alte animale, dar neavand corespondentul fizic al cozii, aceasta le lipsea.
Verbul “a face” are in acest context sensul pervers de “am sa i-o fac”.

“SECOND WITCH I’ll give thee a wind.
FIRST WITCH Thou’rtkind.
THIRD WITCH And I another.
FIRST WITCH I myself have all the other,
And the very ports they blow,
All the quarters that they know
I’th’shipman’s card.
I’ll drain him dry as hay:
Sleep shall neither night nor day
Hang upon his penthouse lid;
He shall live a man forbid.”

Asemenea vantoaselor (divinitati feminine din mitologia romaneasca), cele trei surori au puterea de a controla vanturile si de a starni furtunile. La noi, “superstitia populara le atribuie insusirea de a vanturi capetele oamenilor pana la dementa, singurul remediu socotindu-se o misterioasa “iarba vantului” (V. Kernbach, Dictionar de mitologie).
Facandu-i farmece si bantuindu-l pe marinar precum un sucub, vrajitoarea razbunatoare ii va alunga somnul si-l va lasa prada confuziei, in ciuda hartii sale.

“Weary sennights nine times nine,
Shall he dwindle, peak, and pine.
Though his bark cannot be lost,
Yet it shall be tempest-tossed.
Look what I have.
SECOND WITCH Show me, show me.
FIRST WITCH Here I have a pilot’s thumb,
Wrecked as homeward he did come”

E.A. Loomis, in articolul “Master of the Tiger” Shakespeare Quarterly 7(1956), 457, scrie despre o anume ambarcatiune “Tiger”, a carei expeditie dezastruoasa in Estul indepartat a durat din 5 decembrie 1604 pana in 27 iunie 1606, adica 567 de zile (7 x 9 x 9 adica “Weary sennights nine times nine”).
Degetul retezat al unui capitan mort intr-un naufragiu va fi probabil folosit de catre prima vrajitoare la savarsirea blestemului. Desi nu are puterea de a-i lua viata marinarului, ii va ingreuna calatoria.
Sunetul tobelor le intrerupe din urzirea complotului si surorile sinistre (“weird”) fac un ritual magic de pregatire a farmecului ce-l va astepta pe Macbeth ca o cursa bine-ntinsa (“wound up”).

THIRD WITCH A drum, a drum;
Macbeth doth come.
ALL The weird sisters, hand in hand,
Posters of the sea and land,
Thus do go, about, about,
Thrice to thine, and thrice to mine,
And thrice again, to make up nine.
Peace, the charm’s wound up.
Cuvantul “weird” poate face o trimitere la nornele scandinave, care erau trei zeite ale sortii simbolizand fiecare unul din cele trei stadii temporale: trecut, prezent si viitor (un fel de ursitoare).
Insa precum spunea si Romeo, este eronat sa credem ca prezicerea surorilor este efectul unei viziuni deterministe shakespeariene in Macbeth, iar asta am s-o explic pe larg, daca nu o face deja altul/alta inainte-mi.

Comentariu de Victor

„Cinefililor din intreaga lume, numele de Akira Kurosawa le este cu siguranta familiar si productia din 1957 “Throne of Blood” – in originar “Kumonosu Jo” (castelul panzei de paianjen) – adaptata de regizorul japonez dupa “Macbeth” de William Shakespeare, a confirmat …”

– Pentru ca am fost impresionati de complexitatea comentariului, a fost transferat in aria posturilor – E de inteles de ce! 🙂

Comentariu de Victor

Victor, incantator. Ameninta Romeo ca o sa inceapa o serie de articole legate de tema destinului, dar nu imi inchipuiam ca al doilea articol o sa il scrii intercalat in sectiunea comentariilor.😀

Legatura dintre vantoase si ursitoare, mergand pana la identificare aici, nu este deloc – sa spunem asa, dar, cu grija (subiectul e predestinarea, pana la urma, sau… nu? :)) ) – intamplatoare. Insasi ursita este perceputa ca un vant care il poarta pe om catre o anumita destinatie si chiar mai mult de atat, caci, fiind un impuls, o tendinta/pornire, ea devine si o intentie, un scop. Sa nu uitam ca, in unele zone, chiar si azi, oamenii se mai intreaba unul pe celalalt: ”ce vant te aduce pe aici?”

Ceea ce se asocia (intr-o perioada cu mult pre-elisabetana) era o soarta cu un anumit tip/fel caracteristic, cu un anumit… sort. Vag deocamdata, fiindca ‘soarta’, in limba romana, a provenit din latinescu ‘sors’ (pl. ‘sortis’), iar sort, din termenul francez ‘sorte’, teritoriul incepe sa se contureze si sa se coloreze (in rosu aprins sau in negru-ncins?) cu sprijinul unei alte locutiuni… fatale: ‘i-a facut felul’. Ce i-a facut? Si o sa i-o faca. Si o sa i-o faca. Si o sa…

Comentariu de un ogar taliban

”Navigarea pe site este o acuzatie adusa vrajitoarelor scotiene din timpul Regelui James […]”

Prima oara cand am citit am avut, pt. o fractiune de moment, impresia ca, in secolul XVI, vrajitoarele erau acuzate ca stau prea mult pe net (site/sait) si era sa intreb daca foloseau butonul de search, sau… apelau la alte metode.

Victor, acum ca ai promis, asteptam explicatie (si) pe larg.

Comentariu de un ogar taliban

Pierderea somnului e o tema in sine, una din marile teme ale lui Shakespeare. Dear Romeo, Romeo, mi-a fost extrem de greu sa trec peste introducere…Shakespeare prafuit….inteleg ca era dora un carlig ca sa ne agate in dizertaia ta…
Trezirea constiintei echivaleaza la Shakaspeare cu pierderea somnului, o patesc toti regii care se desteapta de la statutul obtinut prin nastere si isi dau seama ca „unsul lui Dumnezeu” este de fapt o povara , e o apasare a responsabilitatii care evident alunga somnul. Cel mai clar este la Richard al II lea care strabate in extremis acest traseu. De la un inconstient si un om de doi bani ajunge un rege adevarat in inchisoare, evident trecand prin pierderea somnului…paradoxul e ca atunci cand era el mai mare si mai rege, atunci cand ajunsese la maximumul sau ca rege e omorat ca tradato, dar moare ca un rege. Moare cu demnitate. Asta este alta tema. A demnitatii mortii. La Shakespeare gasesti si teme ale timpului sau, cum e aceasta mentionata de tine, tema destinului dar si teme in care el isi dovedeste cu prisosinta geniul. Un alt rege interesant din perspectiva pierderii somnului ca rezultatul al destepatrii constiintei si-al asumarii statututlui de rege este Henric al v lea care inaintea bataliei are acel monolog minunat dupa ce trage cu urechea la doi slujbasi ai lui care sustineau ideea ca daca mor pe campul de lupta, nespovediti atunci pentru faptele lor va da socoteala in fata lui Dumnezeu insusi regele care i-a trimis in batalie….e minuat Shakespeare si le doresc tuturor sa-si descopere sufletul potrivit ca sa-l citeasca….

Comentariu de ivona

Subscriu celor spuse, si te rog sa dezvolti Henric al V-le intr-un articol mai larg. Ce zici?

Nesum dorma!

Comentariu de luniseara




Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s



%d blogeri au apreciat asta: