luniseara


„Joc secund” Poarta

Poezia “Poartă“,  taina liturghiei creştine expusă în cheie lapidară


Poartã

Suflete’n pãtratul zilei se conjugã.
Pa
şii lor sunt muzici, imnurile – rugã.
Patru scoici, cu fumuri de iarbã de mare,
Vindecã de noapte steaua’n tremurare.


Pe slujite vinuri frimiturã-i astru.
Muntii’n Spirit, lucruri într’un Pod albastru.
Raiuri divulgate! Îngerii trimeşi
Fulgerã Sodomei fructul de mãceş.

 


Barbu, ca de obicei, comprimă limba, încat avem în versuri o stare a cuvintelor similară cu cărbunele devenit diamant.

„Suflete-n pătratul zilei se conjugă”: Comunitatea umană adusă într-un spatiu al „conjugării” (a conjuga = a ara la acelaşi jug… dar şi „a exercita functiile unui verb fată de substantiv”) exercită munca şi luminarea întru cele divine. Prima versiune sugerează strădania, asceza. A doua – perceperea smereniei Cuvantului (Verbum), care s-a lăsat „conjugat”, făcut împreună-lucrător cu noi. Pătratul zilei: creştinismul lucrează cele mai înfricoşătoare taine într-o atmosferă deschisă, aparent exoterică, unde geometria are „suprafete” de întalnire perfect calculabile (pătratul este simbolic opus cercului, a cărui cvadratură e imposibilă). Ritul în „pătratul zilei” înseamnă: lucrand la vederea celor rationale.

Dar… nu deplin rational fără să fie şi deplin mistic. „Paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă”. Pană şi felul cum se intersectează paşii într-un lăcaş de cult este o muzică neauzită. Aleatorul intesectării paşilor (cine ar putea urmări traiectoria lor…) sugerează că, deşi văzut, ritul de fapt „conjugă” mişcări umane de nepătruns, a căror încercare de întelegere ar aiuri mintea. Imnul devenit rugă: semn deplin transparent că liturghia consacră posibilitatea dialogării cu divinul.

Patru scoici: Scoica, cochilia, loc unde sălăşluieşte o vietate aproape fără mişcări, în mediu acvatic, este un simbol al craniului/creierului dar indirect al mintii. Inchis intr-o carapace, ca o moluscă, limitat aparent la o cunoaştere numai în material, creierul este totuşi lăcaş al puterii cugetului. Examinand taina din patru unghiuri (patru evanghelii…) şi cu puterea ratiunii înfocată de credintă, spatiul liturgic interior (al mintii) înaltă un „fum”. Contrastul între scoică, animal acvatic, sau creier, organ care contine mult fluid şi „fum de iarbă de mare” (sugerand arderea vegetalului, a inertului din firea vie) este sugestiv pentru efortul cerut de credintă,  ravna mintii.

Vindecă de noapte steaua-n tremurare: Steaua, lumina călăuzitoare noaptea, dar tremurand, indică ratiunea pusă în fata vastelor adancimi de necunoaştere (întuneric) şi îndoială (oscilatie). Dar puterea ratională descompune şi recompune datele lumii în cifru evanghelic (patru scoici, patru perspective) iar cele materiale ale vietii din lume se risipesc ca fumul unor ierburi. Nu e nevoie să epuizăm toate “ierburile” (necugetătoare…) din oceanul lumesc, e suficient să vedem gestul cugetării întru evanghelie functionand, şi ni se vor risipi îndoielile.

 

Pe slujite vinuri frimitură-i astru: Metaforă produsă prin comprimarea aproape de siluire a cuvintelor. Frimitură-i astru poate însemna: la scară liturgică (pe slujite vinuri) stelele cele mai mari ale cosmosului sunt mici ciozvarte. Dar şi: o firimitură de paine devine stea, iar omul care o împropriază – slujitor al rezidirii universului, preot universal („şi vor straluci ca stelele pe cer”). Si în acelaşi timp: Hristos, astrul care centrează cosmosul uman, se smereşte încăpand cu trupul într-o firimitură de paine pentru a îndumnezei omul.

Muntii-n spirit: Stim din talcuirile la scriptură că „muntii spiritului” sunt sfintii mari (să aduca muntii pace poporului tau şi dealurile dreptate, spune un psalm).

Lucruri într-un pod albastru: sfintii lucrează cerul nou, punte pentru omenire de la pămant la rai.

Raiuri divulgate! Ingerii trimeşi/Fulgeră Sodomei fructul de măceş: Raiul este şi nu mai este o taină. Este o taină pentru cele ce contine, însă este „divulgat” ca localizare. Nu mai suntem păziti de „heruvim cu sabie de foc” ca să nu intram ci dimpotrivă, ispititi ca de un spion care ne şopteşte în ascuns adresa paradisului dorit. Din acel moment, cele frumoase ale lumii care trece sunt „fulgerate” de îngeri, devin un fruct nefolositor (al naturii sălbatice) şi sunt lepădate ca putin hrănitoare, deşi aparent frumoase. Vin îngerii pe pămant sa revele frumusetea cerească. Omul păşeşte încă din viată pe puntea spre paradis… Liturghia îşi revelă întelesuri de început (poartă) unui drum care poate porni de oriunde este ea prezentă.


10 comentarii so far
Lasă un comentariu

Felicitari! Binecuvantez aplecarea ta spre astfel de subiecte si sensibilitatea cu care patrunzi in cele mai intime zone ale spiritualitatii.
Este si aceasta o cale de „divulgare a raiurilor”.
Cu bine!

Comentariu de mihai gojgar

Parinte, cuvintele de bine vor fi indreptate catre cel caruia i se cuvin!

Comentariu de luniseara

Ca legatura dintre firimitura de paine si stea, as adauga un citat din Evanghelia dupa Ioan Cap.8: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
Totusi, te invit sa discutam un pic despre fructul de maces, caci simt ca nu i s-a facut dreptate. Macesul nu este nefolositor, este un excelent diuretic si are multe vitamine. Am gasit o informatie cum ca ar fi mentionat si in Biblie, dar inca nu am verificat-o.
Un domn doctor, Ovidiu Bujor, spune:
„Măceşul nu apare în Biblie sub numele pe care îl ştim astăzi, ci sub denumirea de Batos din ebraică. Astfel se poate presupune că el apare de fapt sub traducerea de mărăcine. El apare în fabula alegerii unui rege al copacilor, după ce măslinul, smochinul şi viţa de vie declină rând pe rând oferta”.

Iata un link din ziarul Lumina, varianata on-line:
http://www.ziarullumina.ro/articole;973;0;26390;0;Raspundem-cititorilor-Vinul-de-macese-normalizeaza-circulatia-sangelui.html

Comentariu de Victor

Macesul a primit cat i se cuvenea: frumusetea celor de aici, care nu merge mai departe de estetic, o frumusete seaca fata de cea de dincolo, care poate fi „gustata” efectiv, nu doar mangaiata la nivel sensibil. Deci ni se face o invitatie, sa trecem de la nivelul celor 5 simturi la nivelul superior, cel al trairii. Sensul care il da Barbu fructului de maces este acela al, constientizarii neconsistentei hranirii sufletului cu cele frumoase de aici, macesul fiind un fruct frumos dar salbatic. Odata „fulgerat” de miresmele lumii de dincolo sufletul cauta hrana, alta decat cea inselatoare, vremelnica si nesatioasa a esteticului. Se poate privii macesul si ca forma cazuta a fructului interzis. Faptul ca maslinul si vita de vie au refuzat oferta de a fi imparati ai regnului vegetal, este dovada al unei alegeri a ceva mai bun decat stapanirea peste cele lumesti si deci trecatoare. Este un fragment dintr-o rugaciune inchinata Maicii Domnului care prezinta pe Fecioara Maria ca pe cea care a :crescut strugurele cel de taina”. Maslinul, din Vechiul Testament stim ce conotatie avea. Si sa ne amintim si de una din ispitele diavolului fata de Mantuitorul, caruia ii oferea sa imparateasca peste cele de aici.

Comentariu de luniseara

Cred ca important aici este simbolismul cromatic al macesului, rosul fiind o culoare care, in general, este folosita ca simbol al pasiunilor concupiscente.

As adauga ca fulgerarea fructului nu inseamna practic o anulare, o aneantizare a lui. dupa cum simbolismul religios nu este anti-estetic, caci altfel ar fi de-a dreptul imperceptibil. Mergand telescopic spre lumea nuantelor: αἴσθησις (aisthesis) are o plaja de sensuri destul de extinsa, de la perceptie, senzatie, pana la discernamant, intr-un sens care este deasupra rigorii rationale si se deosebeste de cunoasterea obisnuita prin faptul ca aceasta cunoastere pe care o vehiculeaza nu este bazata pe exercitiu, cel putin nu pe exercitiu metodic, ci este o apropiere imediata, aproape o identificare cu profunzimea a ceea ce este perceput.

Fulgerarea macesului nu-mi pare a fi decat o transmutare a lui. Intr-adevar, o violenta si deci dureroasa binefacere menita a-i restaura conditia primordiala, cea in care esteticul era concomitent si simbolic, adica obligatoriu plin de sens calauzitor (si nu un vid ornamental…), iar pasiunea (culoarea rosie a macesului) era un avant perpetuu ascensional. Preschimbarea pacatului in virtute.

Comentariu de aburidan

M-am gandit ca poate este nevoie de o lamurire a pozitiei prezentate mai sus vis-a-vis de estetica si de felul in care trebuie inteleasa, pornind de la originea cuvantului, origine care are un sens destul de larg dupa cum aminteam mai sus.

Sensul termenului ‘estetica’ pare sa se fi restrans ingrijorator in perioade mai recente – si nu atat sa se fi restrans cat sa fi pierdut nuantele sale cele mai imponderabile, caci omului (post-)modern ii este destul de cunoscuta si existenta unei ‘estetici a uratului’ (al carei drept la viata artistica nu poate fi negat, dar trebuie atent situat si nu supraevaluat: exista, intr-adevar, o estetica, adica o capacitate izvoratoare de sens profund in multe privelisti ce nu sunt tocmai placute la vedere, chiar prin aceasta).

Nu au lipsit insa voci din domeniu care s-au pronuntat pentru o intoarcere catre largul (si cu deschidere inalta) sens primar, precum esteticianul francez Charles Lalo care critica un anumit tip de consideratii raspandit printre contemporanii dumnealui privitoare la faptul ca este estetic ceea ce emana vitalitate si sanatate. Probabil foarte plictisit de cei care pictau lucrurile ‘asa cum sunt’ pentru ca le priveau asa cum… le vedeau (numai cu ochii fizici), domnul Lalo a aruncat unei astfel de arte paraliza(n)te, o porecla nascuta dintr-un reusit joc de cuvinte: ‘anestetica’.

Comentariu de aburidan

Ce spui e in stransa legatura cu expresia practica a iconicului din cele doua perspective: apuseana – rasariteana. Polaritatea obiect-subiect este ceea ce defineste cel mai bine cele doua perspective. Una apuseana, care se apropie asimptotic de perfectiunea aceasta, materiala , cu reprezentari realiste, studiate, ce necesita atentia maestrului bine slefuit si supra-incarcat cu talent si genialitate. Pe cealalta parte un „iconic spiritualizat” ( Sorin Ceaus ) care este nu o tindere spre limita ci o deschidere spre suprarealitatea lumii nevazute. Icoana devine punte cu un picior aici ( lemnul, vopseaua, uleiul, scena, cel ce se roaga ) si un picior dincolo. In fata lui Caravgio iti faci cruce si spui Doamne cum de a facut asta…!? In fata unei troite de lemn din Maramures, iti faci cruce, fiorii iti strabat spinarea si cazi in genunchi si te cutremuri! Fara a fi hipersensibil, conchid ca incercarea de a transla lumea de dincolo aici, sfarseste in muzeu, iar a incerca sa transcenzi lumea de aici – dincolo nu se mai cheama „sfarsire” ci Paste.

Comentariu de romeo

‘Intr-adevar, este groaznic ca exista oglinzi; eu intotdeauna am simtit teroarea oglinzii. Cred ca Poe a avut aceeasi senzatie. Este o lucrare a lui Poe, una dintre cele mai cunoscute, despre decorarea locuintelor, in care una dintre conditiile indicate este aceea ca oglinzile sa fie situate in asa fel incat o persoana sezand sa nu se poata reflecta in ele. Asta inseamna sa-ti fie teama de imaginea ta din oglinda. Intalnim acest lucru in povestirea , despre dedublare, ca si intr-o relatare a lui Arthur Gordon Pym. Un om dintr-un trib din Antarctica, privindu-se pentru prima oara intr-o oglinda, este cuprins de oroare. Noi ne-am obisnuit cu oglinzile, insa este ceva oribil in duplicarea vizuala a realitatii.> (Jorge Luis Borges – Frumusetea ca senzatie fizica)

Lasand la o parte faptul ca pana acum nu am auzit de triburi din Antarctica, imi pare ca esentialul problematicii dezbatute este bine indicat aici. Si anume: avem nevoie de o a doua lume materiala (sau de o harta a lumii la scara 1 : 1, dupa cum descria tot Borges in alta povestire, ‘Despre perfectiune in stiinta’? Pusa cum trebuie, chestiunea (adica intrebarea) reproducerii fotografice se arata in toata monstruozitatea ei. Iti trebuie un pic de profunzime pentru a nu-i considera chiar niste obscurantisti pe musulmanii care, nu din paranoia cipurilor, ci in spiritul lor antiiconic caracteristic, refuzau pana nu demult sa isi faca si fotografii pentru actele de identitate: duplicarea materiei (fie ca este vorba despre clonare, fie ca este vorba despre o duplicare simbolica) tine de cantitativism si deci de anticalitativism. Din acest punct de vedere, al atitudinii fata de reprezentare, muhammadianismul este chiar superior catolicismului nu pur si simplu prin iconoclasmul sau avantat, ci prin faptul ca incearca sa surprinda esente inefabile atunci cand (prea radical) respinge orice reproducere a unui trup/corp, dar admite in reprezentari forme geometrice perfecte – care nu pot fi intalnite niciodata, ca atare, in jurul nostru.

Comentariu de aburidan

Eu v-as directiona atentia asupra analogiei scoicii marine cu, creerul uman. Considerati interpretarea articolului una fericita?
I-ati putea gasi alta conotatie?

Comentariu de romeo

Felicitări pentru imaginile puse-cea de-a doua și atreia îmi plac în mod deosebit…Meinen Glückwunsch!

Comentariu de Flavia




Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s



%d blogeri au apreciat asta: