luniseara

Voi incepe o serie de articole lagate de tema destinului. O tema ce ascunde profunde reflexii metafizice, teologice si filosofice. Tema ce a preocupat atat gandirea teologica cat si gandirea laic-filosofica sau lirica.

Probabil multi dintre voi il considerati pe Shakespeare un tip prafuit, slavit de englezoi ca mare dramaturg, dar nu ati formulat exact ce anume ii determina pe ei sa afirma acestea!

Da intr-adevar Shakespeare e un tip prafuit, e bagat la inaintare de englezoi pistruiati si aroganti, dar ceva trebuie sa fie la mijloc… Asa ca va invit sa risipim praful ce s-a asternut pe acesta si sa descoperim mostre de meditatie autentica, care ne pot deschide orizonturi   de cunoastere si participatie de negandit!

Jos aveti o mostra din Macbeth, piesa de teatru inspirata de regele Macbeth al Scotiei, Macduff si Duncan, cunoscuta si sub denumirea de „piesa de teatru scotiana”. Dar ce este interesant despre biografia acestei piese de teatru, este  acel blestem ce pare sa fie atribuit nu tocmai gratuit atat „Macbeth” cat si piesei de teatru „Furtuna”. Exemplu concret fiind evenimentele stranii ce au insotit punerea in scena a pieselor la Teatru Notara de exemplu! Dar despre asta vom face un subiect de discutie separat.

Acum despre destin! Ce aste destinul? Cum functioneaza? Unde ne sutuam noi in raport cu aceste? Exista destin? Acestea sunt intrebari ce au framantat mintile si sufletele celor dinaintea noastra! Shakespeare da raspuns la unele intrebari, neepuizand subiectul!

Va invit la un exercitiu placut zic eu, cu destule foloase aflate la capatul experientei shakespeariene!

FIRST WITCH

A sailor’s wife had chestnuts in her lap,

And munched, and munched, and munched. “Give me,”quoth I.

“Aroint thee, witch!” the rump-fed runnion cries.

Her husband’s to Aleppo gone, master o’ th’ Tiger;

But in a sieve I’ll thither sail,

And like a rat without a tail,

I’ll do, I’ll do, and I’ll do.

SECOND WITCH

I’ll give thee a wind.

FIRST WITCH

Thou ‘rt kind.

FIRST WITCH

How nice of you!

THIRD WITCH

And I another.

Unul din cele mai obscure pasaje din MacBeth. Nevasta unui marinar mesteca si tot mesteca la castane. „Da-mi si mie”, zice vrajitoarea, iar femeia o repede – „cara-te”. Rump-fed runnion nu e, cum sugereaza Ion Vinea, chiar „ghiftuita”, ci mai degraba „hranita din resturi”. Ronyon ar putea veni din deformarea unui termen francez pentru „rinichi” dar mai degraba, generic, sugereaza o persoana care traieste din ce altii arunca (de exemplu – organele de animale de calitate rea sau alterate de la macelarie). Urmand ca vrajitoarea va naviga pe o sita (!) spre Alep, unde marinarul calatoreste pe „Tigrul” (se pare, unul din vasele cunoscute in epoca lui Shakespeare pentru frecvente calatorii in Orientul Apropiat), dar nu oricum, ci ca un sobolan berc. Si o sa i-o faca. Si o sa i-o faca. Si o sa i-o faca. Iar colegele ii promit vant… sau vanturi.

MacBeth, se zice, a fost facut cu un descantec furat de Shakespeare de la vrajitoare autentice, iar acestea au blestemat piesa. Blestemul e ca, de cate ori se joaca piesa, sau chiar se pronunta parti din ea, cineva risca sa moara. Exista chiar fraze care invoca puterea dumnezeiasca pentru a indeparta pericolul. Amici actori imi spun ca ici si colo la montarea unui MacBeth moare cineva din echipa…

Nevasta marinarului: „calatorind pe apele involburate ale vietii” este o fraza leit-motiv in rugaciunile pocaintei. Corabie plutind, asteptata pe un mal: visul fiecaruia despre propriul destin.

Mestecand castane: mai mult decat resturile de macelarie, castanele, alunele, ciupercile si fructele de padure erau mancarea celor mai saraci locuitori ai Europei medievale. Legi aspre in Anglia prohibeau vanatul in paduri, frecvent sub pedepse cu mutilarea sau moartea. S-a spus ca regii isi protejau vanatul. In realitate, era un mod de a descuraja populatia rurala sa traiasca din altceva decat cultivarea pamantului. Totusi, bietii oameni puteau sa culeaga macar ce crestea prin paduri…

Iata mintea omului insetata de proiectele maririi: aidoma nevestei lasata pe un tarm sarac, ea nu stie daca va avea parte de intoarcerea „sotului” cu comori (calatoriile in Siria aduceau in special matase iar profiturile erau de domeniul fabulosului) sau va pieri pe drum. Castanele sunt visele omului care se simte mic, pierdut, mancarea slaba a sperantelor intinate de indoiala si putinatatea spiritului. Si mintea mesteca, mesteca, repetitie sugerand blocarea ei in mreaja ego-ului, care, in loc de dezvoltare, ne serveste hrana saracacioasa, greu de extras, a imaginilor grandorii.

Vrajitoarea se adreseaza mintii lui MacBeth cerand „da-mi si mie”… nu „castane” ci „ce vise de marire ascunzi in asteptarea norocului”? Pana si cel mai pacatos om nu-si impartaseste idealurile de la prima ispita. Atunci, transformata in sobolan berc (orice vis de marire ascunde ganduri murdare, care prolifereaza in strafundurile constiintei, asa cum corabiile ascund sobolani, iar cei berci erau „insemnati” ca purtatori de maladii fatale…), mintea vrajitoarei navigheaza mincinos, ca pe o sita, incercand sa anticipeze ce contin sperantele departate ale thane-ului. „Colegele” o ajuta si ea devine stapana pe mijloacele de transport (gandire anticipativa) si pe „limanuri” (porturi) – simboluri, icoane, locuri unde mintea se opreste in sine.

Din acel moment, MacBeth „isi pierde somnul” (mintea ispitita de a cugeta la felul cum cineva poate sa-si stapaneasca destinul nu mai are odihna) si doreste sa accelereze parcursul spre marire. Oare daca MacBeth statea pur si simplu „cuminte”, destinul nu urma sa-i indeplineasca visele? Aproape sigur. Daca insa vrea sa-si acceleze „navigatia”, omul are la dispozitie o singura unealta – nelegiuirea. Din acel moment, abia, in loc de stapan devine sclav. La final, ceea ce parea sa fie o conspiratie favorabila a fortelor destinului, devine exact opusul ei…