Filed under: Uncategorized
Spre o teorie (theoria = vedere, şi exact în sensul acesta) a unificării interacţiunilor fundamentale din limbajul poetic…
Stim toţi ce înseamnă metafora, comparaţia, simbolul. Să ne intrebăm însă ce interacţiuni verbale presupune poezia, ce fel funcţionează cele care permit exprimarea poetică, cum decurge în poezie aplicarea unui alt registru de interacţiuni.
Spunand “marea ochilor”, aproape automat antrenăm noţiunile “verde”, “albastru”, culori sugerând o privire sumbră sau senină, depinde de ce urmează în text. Greu de imaginat ca “marea” să se refere la ochi căprui, nu ? Iată ceva comparabil cu o interacţiune “tare” din fizică, protonul “chemând” un electron!
Lirica modernă a mers mai departe. Există metafore care trimit la sensuri adânci, dincolo de forţele care organizează lumea cuvintelor “obişnuite”. Spunând “eu am trecut prin el/el a trecut prin mine/eu am ramas un pom singur/el un om singur”, avem o metaforă complexă, aluzie la straturi din biologia umană care ne alatură vegetalului, dar şi la sensuri ale limbii, care nu totdeauna e ca un om şi umană, ci, uneori – ca un pom, şi vegetală.
Iată asemanări cu realităţi diafane din fizică, bunaoară mezonii, particule care alatură entităţi de nealăturat în alt model de forţe (protoni cu neutroni…); în acelaşi fel, metaforele juxtapun umanul vegetalului şi totusi nu sunt iraţionale, dacă raţiunea alăturarii e bine aplicată.
Să admitem că un poet vrea să dilueze forţele, de la tari la slabe, pană la foarte slabe. Cum arată asta la Nichita Stănescu ? Abisal ! Iată mostra mea favorită:
Plonjeu
Zvârlire de obiecte prin aer către Nord,
de braţe inutile, de avioane rupte
în crivăţul pe care îl încord
ca pe un arc menit să lupte.
Inspre zăpadă totul ! La gheaţă, şi la urşi.
Le facem iceberguri, ori fum ieşind din iurte,
torenţi în atârnare şi necurşi
sau piramide boante, scurte
sub care-n loc de Ka Nefer Nefer
mumificăm un peşte flămanzit
lăsat să fie nins, în zodia de fier
în care ne-am născut şi ne-am iubit.
O, totul se azvârle spre Nord, să facă loc
în jurul nostru, liber, la sori iconoclaşti.
Iar eu voi sta in mijloc, la plete dându-mi foc
să fie luminată casa în care ai să naşti.
Sensul poeziei este simplu, deşi, în înţelesurile comune, impactul este aiuritor. Există un magnetism al limbii (centrat de un “nord”), reprezentând un sens logic (orice vorbim şi înţelegem, indiferent cat forţează înţelesurile, este totuşi o singură limbă), ca o zvârlire de obiecte (nu numai simpla atracţie, ci un fenomen de emitere într-un curent ordonat de o lege), aşa cum obiectele magnetizate se “duc” “natural” spre nord.
Braţe inutile, avioane rupte: inutil să incerci să apuci, să utilizezi “artefacte zburătoare”, ele vor fi prinse de “curent” prin însăşi apartenenţa la acesta. Braţele inutile sunt alăturările “prehensile” dintre cuvinte, modul cum limba “prinde” noţiuni prin rapoarte de forţă “tari”. Avioanele rupte: ne rupem de lumea inferenţelor, prin care logica obişnuită face să planeze raţiunea “a vol d’oiseau” între noţiuni distante.
Crivăţul pe care îl încord: o zonă de “frig”, asemănătoare fenomenului de supraconductibilitate la temperaturi joase, datorită căreia poetul explorează noua dimensiune fără să ajungă alienat de umanitate, luptând cu anume înţelesuri – supunere la îngheţ a voinţei spre propriile porniri, aruncă sensurile descătuşate de ego într-un alt plan.
Inspre zăpadă totul, la gheaţă şi la urşi – ne vom duce într-un loc populat de alt fel de “vieţuitoare” ale limbii decât cuvintele obişnuite. Nebunii schizoizi au o rarefiere similară a atracţiei între cuvinte, dar discursul poetic nu e nebunesc, nu e aleator, ci uman, chiar dacă “răcit” de căldura alăturărilor obişnuite, făcută să servească egoul şi instrumentele de ataşare în lume.
Le facem iceberguri sau fum ieşind din iurte : cuvintele devin alt fel de vehicul decat în ordinea veche.Torenţi în atârnare şi necurşi : sensul lor “îngheaţă” pentru lumea “cealaltă“.
Piramide boante, scurte etc. : Formidabilă metaforă, piramidele “boante, scurte” sunt mesajul că, oricat rafinăm cuvintele, nu vom atinge nemurirea, peştele flămânzit (trimitere la Dumnezeu-Cuvantul, flămând să fie trait de noi şi luand firesc locul lui Ka-Nefer-Nefer, în egipteană: îndoita frumuseţe a adevărului). Smerenia celor pătrunşi de Logos vede că nemurirea trupului e imposibilă, artefactele Egiptului, tocite de vreme undeva în subsolul limbii fiind mărturia neputinţei… de unde ne întâmpină El…
Oamenii caută frumosul, nu iluminarea, se lasă seduşi de mutilarea verbului divin, de sacrificarea lui hedonismului. “Lăsat sa fie nins în zodia de fier” : evocare a vârstei, decăzute, când oamenii trăiesc ferecaţi în sensuri imediate, constrangătoare.
Totul se azvârle spre nord: Poetul speră ca poezia să fie un aide-memoire, o răsărire de sori iconoclaşti (dizolvând egocentrismul), chiar cu preţul ca el să-şi aprindă pletele (gest analog tunderii monahale) pentru ca limba să nască şi viaţa verbului, nu numai mumificarea lui.
Cunoaşterea dinăuntrul fenomenelor, perspectiva meditativa, nu poate fi abordată în canoane obişnuite. Una din “acuzele” agnosticilor este că religia populează conştiinţa cu lucruri de necrezut, cu exprimări “dubioase”. Fals. Nici o religie nu propune lucruri cu adevărat de necrezut, tocmai că izvorăsc dintr-o perspectivă umană. Există un canon simbolic al limbajului religios care aduce un ordin de mărime peste dificultatea celui poetic: pentru a se despărţi de sensurile lumii, omul nu poate adopta tiparele lumeşti şi nici măcar metafora nu ajunge. Pe de altă parte, despărţirea radicală de aceste constrângeri nu este posibilă decât pentru sfinţi. Oamenii obisnuiţi au nevoie de ghizi ai “trecerii” – limbajul în pilde al religiei sau viziunea poetică, de aceea s-a spus că poezia este “pasăre cu o singură aripă” din punct de vedere spiritual. Dacă avem nevoie de tăcere, ea nu poate fi de la sine înţeleasă ori impusă. Este nevoie de o diluare (în poezie prin metaforic, în religie – prin abnegaţie şi sacrificiu) a sensurilor comune de care ne legăm ego-ul şi abia după aceea vom putea depăşi lanţul cuvintelor care ne leagă de noi înşine, cei “obişnuiţi”.
11 comentarii so far
Lasă un comentariu
luniseara 
Nordul este si polul prin excelenta, pentru noi cei nascuti in emisfera nordica. Avansand, polul este un punct al planetei neangrenat in miscarea de rotatie a acesteia. Nu numai ca de la el pleaca toate meridianele, dar in jurul sau dau roata toate paralelele, precum Pseudo-Dionisie spune ca Ingerii sunt nu doar ierarhizati, dar sunt asezati in cercuri (precum paralelele globului terestru in jurul polului) in jurul lui Dumnezeu.
Cred ca in peisajul aparent ostil, bun de loc de exil – ar spune cineva ”de-al lumii”, este interesant sa vedem de cate posibilitati de manifestare ne aminteste Nichita Stanescu. Aproape ca nimic nu este mai diferit de un aisberg cu muchii drepte, decat fumul cel de nepipait si viceversa.
Gestul aprinderii pletelor pare-mi ca face trimitere la ceva mai mult decat la tunderea intru monahie. Pentru ca zice ”aprindere” N. Stanescu, eu as spune ca referirea este la aureola sfintilor.
P.S. Din ce stiam, nu poezia era ”pasare cu o singura aripa”, ci despre rugaciunea mintii, care nu este inca rugaciune de sine lucratoare, spunea Parintele Cleopa ca este ”pasare cu o singura aripa”.
Comentariu de un ogar taliban ianuarie 6, 2011 @ 22:38Metafora folosita de parintele Cleopa este preluata din contextul initial ce se referea le poezie si are sorginte palamita. Dar interesanta trimiterea spre aoreolele sfintilor. Desi nu anuleaza si simbolistica tunderii in monahism formula fiind „…la plete dandu-mi foc…” trimite totusi spre un gest asumat. Repet, interesanta analogie!
Comentariu de luniseara ianuarie 7, 2011 @ 08:29Multumesc pentru trimiterea la Sf. Grigorie Palama. Cred, avand in vedere ultimul vers, ca este mai putin probabila o referire la monahism, afara de cazul in care este vorba de nasterea lui Hristos din Fecioara Maria. Ceea ce mi se arata a fi nu foarte plauzibil, dat fiind faptul ca autorul pare sa se adreseze, totusi, unei iubite (atentie mare la versul al XII-lea!).
Pozitia in mijlocul salasului, pe care o vehiculeaza N. Stanescu la inceputul penultimului vers, pare-mi sa faca referire la pozitia unui cap de familie. Pozitie centrala care exclude si ea, as zice, posibilitatea ca nasterea vehiculata in ultimul vers sa fie o referire la nasterea lui Hristos si implicit la monahism, caci, fata de Sfanta Fecioara si de Hristos, nu si-ar fi putut asuma o astfel de pozitie de ”soare” al locuintei (nu doar ca este vorba de o pozitie centrala, ci si de una care lumineaza intreaga casa). Arderea pletelor poate sa trimita la o asumare a rolului de barbat, la o identificare totala cu pozitia protectoare, parul lung fiind asimilabil, in acest registru, feminitatii care necesita protectie. Nichita S. imi pare sa vorbeasca despre sfintenie in cadrul vietii familiale, mai mult decat in cadrul vietii monahale, in aceasta poezie.
Comentariu de un ogar taliban ianuarie 10, 2011 @ 21:51Legat de sfintenia in cadrul familiei… Sa-ti spun drept am impresia ca Nichita nu si-a propus sa aiba un mesaj incriptat de tip religios. Da, intr-adevar cand incarcam sa-l descifram gasim o luciditatea frapanta si gasim paradoxuri, orizonturi fascinante, semne ale pendularii intre realitate si suprarealitate suprarealitate, de tip autentic. Dar pana una alta si daca sarjam prea mult pe caracterul pur religios, cred ca am derapa spre o fortare a unor sensuri pe care Nichita Stanescu nu cred ca le-a avut in vedere. Eu cred in caracterul revelat al poeziei, dar cred ca poezia lui Nichita nu este religioasa. Deci eu cred in jocul interactiunilor tari cu cele diafane. Iar acest ricoseu controlat ni se releva un sens, o senzatie, o emotie. Rationalizand si abstractizand prea mult cred ca generam un efect de condens, de unde doream unul de supra-evaporare…
Comentariu de romeo ianuarie 11, 2011 @ 00:39Oare perspectiva poetico-imaginativa nu trebuie folosita doar in prima faza, spre a nu se ajunge la o hermeneutica a hermeneuticii?
Opinia mea este, la fel ca a lui Romeo, ca aceasta poezie nu este pur religioasa, desi se intrepatrund in celelalte idei poetice si trimiteri la religios.
Comentariu de hst ianuarie 11, 2011 @ 08:00Poezia aceasta duce foarte mult la o stare de contemplare si are caracterul de a pune cititorul pe ganduri.
Consider foarte buna ideea de a posta beletristica.
Astept cu nerabdare urmatoarele postari.
Desigur.
Totusi, uneori, o condensare nu cred ca este de nedorit, in sensul de obtinere a unei esente concentrate a unei poezii. Aceasta, cu conditia de a ne reaminti mereu ca unei astfel de esente obtinute ii pot scapa chestiuni… esentiale. Procesul interpretativ aplicat asupra unei poezii il vad a fi de derulat, pe rand, caci simultan este cam imposibil, in ambele directii: catre obtinerea unui ”extract”, ca in industria farmaceutica, dar si catre dilatarea norului de sensuri posibile.
Comentariu de un ogar taliban ianuarie 11, 2011 @ 10:38Cred ca aici e vorba de acele rotocoluri fertile si da, le vad folosul, chiar daca alternand extremele, ajungem la o dubla distilare, care privita sub lupa pare scoasa din context, in realitate avand rolul ei, poate nu in a da intotdeauna, o noua semnificatie, ci reusind sa formeze un exercitiu hermeneutic celui ce o practica ( ma refer la dubla distilare ). Si aici sustin oarecum pozitia Simonei, care vede ca benefica aceasta „punere pe ganduri”…
Comentariu de luniseara ianuarie 11, 2011 @ 11:06@hst
Daca prin religios intelegem ceva alocat sferei ”clasice” a sfinteniei, atunci poezia are foarte putine tente religioase, tocmai spre acest fapt atrageam atentia cand spuneam ca trimiterile (facute de Nichita constient sau nu) la monahism nu prea pot fi sustinute, data fiind atmosfera familiala a poeziei, adresarea care sugereaza o a doua persoana, feminina, etc.
Cred ca poezia aceasta tinde catre o sacralizare a iubirii depline in cadrul caminului. Bineinteles, nu trebuie redusa doar la aceasta, mai ales ca prima parte, as zice chiar, primele doua treimi ale poeziei, sunt mult mai putin ”concrete” in exprimare, asadar, mai greu de ”apucat”.
Comentariu de un ogar taliban ianuarie 11, 2011 @ 10:47Da, sustin acest punct de vedere; si anume faptul ca este vorba de un gest de iubire, caci e vorba despre un sacrificiu ( arderea pletelor ) pentru a lumina casa in care avea sa nasca ( si se simte trimiterea catre o persoana feminina). Si daca barbatului ii este rezervata menirea de preot, femeii ii este data aceea de biserica. „Barbatul sa-i fie cap femeii si femeia inima barbatului.” Sacerdotiul trebuie sa se desfasoare ritualic intr-un cadru precis si anume in perimetrul sacru al templului.
Comentariu de luniseara ianuarie 11, 2011 @ 11:18Imi place comentariul tau. Si mai ales polivalenta ta. Sper sa vina si ceilalti „comentatori” la serile de luni. Macar sa-i inviti.
Comentariu de Pr ianuarie 14, 2011 @ 11:21Va multumim Parinte ca ne cititi si ne sunteti aproape! Ne bucuram ca ne sustineti si speram sa avem si postari, articole din partea dumneavoastra!
Doamne ajuta!
Comentariu de luniseara ianuarie 14, 2011 @ 15:41